PAROHIA SFÂNTUL VASILE - TĂTĂRAȘI, IAȘI

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20).

vineri, 22 martie 2013

Plângerea lui Adam



Adam cu plângere a strigat: – Vai mie ! 

 

 
Urcușul Postului Mare se desfășoară între două momente cruciale ale istoriei omenești: căderea şi mântuirea. În vremea Postului Mare omul credincios are șansa să recapituleze personal istoria mântuirii, urcând prin pocăință de la robia păcatului spre Înviere - căci Sfintele Paști sunt praznicul ”trecerii” de la timp la veşnicie.Semnificația acestui urcuș în viața credincioșilor este duhovnicească și pedagogică. În Biserica primară, la începutul Postului Mare, penitenţii erau expulzați în pridvorul bisericii, după ce participau la slujba din Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Aici, în afara uşilor bisericii, icoană a Raiului, rămâneau de-a lungul postului ca să-şi plângă păcatele. Erau reintroduși în locașul bisericii abia la slujba Sfintei Învieri, împreună cu catehumenii care primeau taina Sfântului Botez.
Imnografia din perioada Triodului se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând înaintea porţilor raiului pe care le-a închis prin neascultarea sa.
”Adam cu plângere a strigat: - zice stihira Triodului – Vai mie ! că şarpele şi femeia de la dumnezeiască îndrăzneală m-au îndepărtat și din desfătarea raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat.
Vai mie, nu mai pot răbda ocara. Cel ce eram odinioară împăratul tuturor făpturilor celor pământești ale lui Dumnezeu, acum rob m-am făcut, dintr-o sfătuire fără de lege. Şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfăşurat.
Vai mie ! Ce plângere îmi voi lua întru ajutor ? Ci Tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmaşului iarăşi mă cheamă şi mă mântuiește”.
Οἴμοι! ὁ Ἀδάμ, ἐν θρήνῳ κέκραγεν, ὅτι ὄφις καὶ γυνή, θεϊκῆς παρρησίας με ἔξωσαν, καὶ Παραδείσου τῆς τρυφῆς ξύλου βρῶσις ἡλλοτρίωσεν.
 Οἴμοι! οὐ φέρω λοιπόν τὸ ὄνειδος, ὁ ποτὲ βασιλεὺς τῶν ἐπιγείων πάντων κτισμάτων Θεοῦ, νῦν αἰχμάλωτος ὤφθην, ὑπὸ μιᾶς ἀθέσμου συμβουλῆς, καὶ ὁ ποτὲ δόξαν ἀθανασίας ἠμφιεσμένος, τῆς νεκρώσεως τὴν δοράν, ὡς θνητὸς ἐλεεινῶς περιφέρω.
Οἴμοι! τίνα τῶν θρήνων συνεργάτην ποιήσομαι; Ἀλλὰ σὺ Φιλάνθρωπε, ὁ ἐκ γῆς δημιουργήσας με, εὐσπλαγχνίαν φορέσας, τῆς δουλείας τοῦ ἐχθροῦ, ἀνακάλεσαι καὶ σῶσόν με. 

Ўвы2 мнЁ, ґдaмъ рыдaніемъ возопи2, ћкw ѕмjй и3 женA б9eственнагw дерзновeніz и3зри1нуша мS: и3 рaйскіz слaдости, дрeва снёдь tчужди2. 
ўвы2 мнЁ, не терплю2 пр0чее поношeніz: и3ногдA цaрь сhй земнhхъ всёхъ создaній б9іихъ, нhнэ плённикъ kви1хсz t є3ди1нагw беззак0ннагw совёта: и3 и3ногдA слaвою безсмeртіz њблечeнъ сhй, ўмерщвлeніz к0жу ћкw смeртный nкаsннw њбношY.    
ўвы2 мнЁ, кого2 рыдaній содёйственника сотворю2; но ты2 чlвэколю1бче, t земли2 создaвый мS, во бlгоутр0біе њболкjйсz, раб0ты врaжіz свободи2, и3 сп7си1 мz.