22 februarie 2013
PROBLEME PASTORAL - MISIONARE
PRIVIND SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII
(Îndatorirea pastoral-misionară a clerului de a
catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de credinţă ortodoxă despre
înhumare sau înmormântare).
Referatul
intitulat „Probleme pastoral -
misionare privind slujba înmormântării” îşi propune să prezinte trei
dintre Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care s-a
clarificat învăţătura de credinţă ortodoxă privitor la unele situaţii pastoral
- misionare legate de săvârşirea slujbei de înmormântare. Voi enumera, în
ordine cronologică, aceste Hotărâri sinodale prin care se exprimă punctul de
vedere oficial al Bisericii noastre, reflectând asupra îndatoririi noastre de
slujitori bisericeşti de a-i catehiza pe credincioşi pentru ca să le cunoască
şi să le respecte, ele având caracter normativ pentru disciplina vieţii noastre
bisericeşti.
Aceste
Hotărâri sunt:
1. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 5 mai 1908, privind oficierea
slujbei înmormântării pruncilor şi pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi
morţi. (publicată în revista B.O.R., nr.
3, iunie, 1908, p. 258), reluată şi completată prin Hotărârea Sfântului Sinod nr. 8208, luată în şedinţa din 29 octombrie 2010, cu privire la stabilirea unei
norme unitare în Biserica Ortodoxă Română privind rânduiala bisericească la
înmormântarea pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.(Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010).
*
2. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 15 iunie 1928, privind incinerarea morţilor. Această
hotărâre a fost reconfirmată în 1933 şi reactualizată prin Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4529 din 5 iulie 2012 în legătură cu practica
necreştină a incinerării morţilor. (Hotărârea
poate fi accesată pe site-ul Patriarhiei Române)[1].
*
3. Hotărârea
Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).
***
1. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 5 mai 1908, privind oficierea
slujbei înmormântării pruncilor şi pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi
morţi. (publicată în revista B.O.R., nr. 3, iunie, 1908, p. 258).
Această
Hotărâre a Sfântului Sinod a fost luată la propunerea Mitropolitului Moldovei
Partenie Clinceni, în şedinţa din 5 mai 1908, şi ea prevede expres „a se da voie preoţilor să săvârşească slujba
religioasă a pogribaniei pentru copiii născuţi morţi, precum şi a celora care
mor mai înainte de a fi botezaţi, fiind fii de creştini ortodocşi” (sumarul
şedinţei Sfântului Sinod din 5 mai 1908, în Revista Biserica Ortodoxă
Româna, anul XXXII, nr. 3, p. 258)[2].
Această
hotărâre este menţionată în manualul „Liturgica specială pentru institutele
teologice”, al părintelui profesor Ene Branişte, editat în 1980, şi este
însoţită de o notă de subsol, unde se specifică faptul că „în asemenea cazuri, în alte Biserici
Ortodoxe preotul binecuvintează doar groapa, iar slujba este înlocuită cu
cântarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule), în timp ce se coboară sicriul în
groapă”[3].
Succesorul
părintelui Ene Branişte la Catedra de Liturgică a Facultăţii de Teologie
„Justinian Patriarhul” din Bucureşti, părintele prof. dr. Nicolae D. Necula, analizează această hotărâre a
Sfântului Sinod în articolul intitulat „Se poate săvârşi slujba
înmormântării pruncilor pentru copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi?”,
publicat în culegerea de articole catehetice intitulată „Tradiţie şi înnoire în
slujirea liturgică”, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996[4] Analiza părintelui profesor Nicolae D. Necula este aprigă, dar
neconcludentă. Cităm concluzia: „Fiind
vorba de o hotărâre a Sf. Sinod, asupra căreia nu s-a revenit oficial, ea rămâne
valabilă şi numai Sf. Sinod poate reveni asupra ei” [5].
Deci, pentru
copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi se poate oficia slujba înmormântării
pruncilor, aşa cum spune Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 5 mai
1908.
Ieromonahul
Nicodim Sachelarie, autorul Pravilei bisericeşti, formulează o judecată
teologică de bun simţ pe care s-ar fi putut întemeia Hotărârea a Sf. Sinod din
5 mai 1908: „Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa
părinţilor sau a preotului, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi
drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus
la rugămintea părinţilor şi a prietenilor, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel
nevinovat, ci dimpotrivă, el a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii se
vor spovedi şi li vor da canonisire potrivit cu grija s-au nepăsarea lor:
să boteze sau să crească un copil, să viziteze un loc sfânt, să facă milostenie
ş.a.”[6].
Sfântul
Sinod a revenit asupra Hotărârii sale din 5 mai 1908, în sensul fixării unui
cadru canonic şi tipiconal privitor la rânduiala bisericească a înmormântării
pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.
Hotărârea Sfântului
Sinod nr. 8208, luată în şedinţa din 29 octombrie 2010, cu privire la stabilirea unei
norme unitare în Biserica Ortodoxă Română privind rânduiala bisericească la
înmormântarea pruncilor care au decedat fără a fi primit Taina Sfântului Botez.(Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010), arată că în urma a discuţiilor care au
avut loc, a acceptării sugestiilor formulate pentru completarea propunerilor
Comisiei teologice, liturgice şi didactice, precum şi a votului unanim
exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:
„1. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor nebotezaţi
decedaţi la naştere, dar născuţi din părinţi creştini, acestora să li se
rostească doar un trisaghion (Sfinte Dumnezeule...) cu binecuvântarea gropii, o
rugăciune pentru mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi, precum şi un
cuvânt de învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul
cuvenit.
2. Aprobă ca la înmormântarea pruncilor decedaţi
înainte de primirea Tainei Sfântului Botez, dar cărora după naştere li s-au dat
nume prin citirea rânduielii din Molitfelnic sau Aghiazmatar, acestora să li se
oficieze slujba înmormântării pruncilor, pe scurt [Cântările 3, 6, 9, Ectenia
întreită, Apostol, Evanghelie, Rugăciunea de dezlegare în cadrul căreia să se
rostească numele dat pruncului cu precizarea „născut din părinţii creştini (se
rosteşte prenumele tatălui şi al mamei)”], să se citească o rugăciune pentru
mângâierea (consolarea) părinţilor îndureraţi şi să se rostească un cuvânt de
învăţătură despre rostul săvârşirii Tainei Sfântului Botez la timpul cuvenit.
3. Să se aprobe ca, în vederea introducerii în
Molitfelnic şi Aghiazmatar a unei îndrumări tipiconale corespunzătoare în
spiritul prezentei hotărâri, Subcomisia sinodală pentru diortosirea cărţilor de
cult să aprofundeze problema sub aspect canonic, liturgic, pastoral şi
misionar, ţinând seama şi de practica altor Biserici Ortodoxe şi, până la prima
şedinţă de lucru din anul 2011, să prezinte Sfântului Sinod un studiu şi
propuneri adecvate, ca parte a lucrării misionare ce se va desfăşura în cursul
anului 2011, proclamat „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii
în Patriarhia Română”.[7]
În
aşteptarea noilor ediţii ale Molitfelnicului şi Aghiazmatarului, sfinţiţii
slujitori beneficiază de acest cadru general, precizat de noua Hotărâre
sinodală.
***
2. Hotărârea Sfântului Sinod luată în şedinţa din 15 iunie 1928, privind incinerarea morţilor. Această
hotărâre a fost reconfirmată în 1933 şi reactualizată prin Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4529 din 5 iulie 2012 în legătură cu practica
necreştină a incinerării morţilor. (Hotărârea
poate fi accesată pe site-ul Patriarhiei Române).
La
întrebarea „ Ce trebuie să credem despre cei ce îşi dau trupurile ca să fie arse la
crematoriu? ne răspunde Învăţătura de credinţă
creştină ortodoxă, în partea a 2-a Despre Nădejde, şi anume: „Arderea trupului înseamnă
nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi
închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic.
Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi în
învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost
compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite
împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ. Pentru noi, trupul
omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice
Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3, 16-17); este locaş al
sufletului şi înfrăţit cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă. Se cuvine
deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars
ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale
Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe
care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le
toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi
în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: „pământ eşti
şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Iar ca pildă vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat
şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătura
învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20)[8].
De aceea
mormintele şi cimitirele sunt locuri de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile
repauzaţilor noştri, în aşteptarea învierii şi a Judecăţii de Apoi. Deşi
plecaţi dintre noi, cei repauzaţi rămân astfel mai departe lângă noi, prin
osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea
celor ce dorm în ele şi legătura nevăzută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi
gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. „Privind mormintele -
zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă sufletul dormitează, tresare îndată, iar de
este treaz şi vrednic, se face şi mai vrednic... Vederea mormintelor îmboldeşte
pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru
propriu, iar cine a luat la sine aceasta încredinţare nu se va lăsa pe sine
lesne în mrejele păcatului”[9].
*
Părintele
Stăniloae - „darul cel mai preţios pe care
pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”, - în articolul „Incinerare”, publicat în Telegraful
Român, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1, afirmă că a te lăsa incinerat, când
Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi,
asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi a
creştinismului”. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului
nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu
consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc.
Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de
Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare a sufletului, ci organul prin care acesta se
manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de
mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în
trupul pe care l-am avut.
Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire la Dumnezeu,
încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe
tronul dumnezeiesc. Faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de
materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi
sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată.
Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale,
puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul,
chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora
ideile şi sentimentele noastre.
Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a
murit. Cum să dau
focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag
şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu
sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi
toată viaţa celui scump? Arderea este actul în care se manifestă cel mai
mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât
doar mărăcinii[10]. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o
ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l
dispreţuim atât de grozav? Sau aduce această ardere vreun folos întreţinerii
noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?
În arderea
trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma
credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în
Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă
un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel
mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a
simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi
simbolizează prin această credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă
trupul arată că nu crede în nimic”[11].
*
Hotărârea Sfântului Sinod nr. 4529 din 5 iulie 2012,
în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor, pe care o reproducem mai jos, este singurul act canonic normativ, bazat pe
învăţătura de credinţă ortodoxă. Biserica nu are un canon expres care să
interzică incinerarea morţilor, deoarece incinerarea a început după încheierea
colecţiei canonice oficiale. Primul crematoriu uman s-a construit la Milano, în anul 1874, iar crematoriul
”Cenuşa” din Bucureşti a fost construit în anul 1928.
„Din
mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice reiese că
Biserica a practicat de la început până astăzi înhumarea (înmormântarea). Ea
corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care
trebuie să fie redat pământului din care a fost luat.
Biserica
Ortodoxă Română a avut şi are o atitudine clară şi ferm exprimată faţă de cei
care s-au incinerat sau se vor incinera, consacrată prin hotărârea sinodală din
anul 1928 şi reconfirmată prin hotărârea sinodală din anul 1933, asupra cărora
nu s-a mai revenit în nici un fel, întrucât acestea exprimă punctul de vedere
oficial al Bisericii noastre, fiind de datoria oricărui slujitor al Bisericii
Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, iar din punct de vedere pastoral,
să lămurească şi să determine pe credincioşi să respecte tradiţia bimilenară a
înhumării creştinilor.
Abuzând de
lipsa de informare corectă a credincioşilor şi de acceptarea facilă şi fără
discernământ de către aceştia a practicii incinerării morţilor, îngăduită de
unele biserici creştine din Occident şi din America, unii preoţi caterisiţi sau
depuşi din treaptă, doritori de câştig şi în totală separare de Biserică,
săvârşesc slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului.
Există şi situaţii în care incinerarea s-a făcut fără
voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau
legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În
astfel de situaţii, chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda
sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în
parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la
depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu
pomenire individuală.
Pentru
preîntâmpinarea unor astfel de situaţii, Permanenţa Consiliului eparhial al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, în şedinţa din 20 martie 2012, a hotărât
elaborarea unei circulare în legătură cu practica necreştină a incinerării
morţilor, în care să se prevadă îndatorirea fiecărui cleric de a se conforma
hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1928 şi 1933,
având obligaţia de a-i îndruma pe credincioşi să respecte cu sfinţenie practica
ortodoxă a înhumării (înmormântării) celor adormiţi şi să nu accepte
incinerarea (arderea trupului celui decedat). Ca urmare a discuţiilor care au
avut loc pe marginea propunerilor Comisiei pastorale, monahale şi sociale,
precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:
*
1. Menţine în vigoare următoarea hotărâre a
Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin hotărârea Sfântului Sinod
din 20 februarie 1933:
a. „Preoţii
să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva
dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă
religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.
b. Înainte
de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creştin, preotul
slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi
înmormântat cel decedat.
c. Celor ce
totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă, să li se
refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile
pentru morţi.”
2. În situaţia în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva
dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale,
legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie), chiriarhul este singurul care are autoritatea
de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite
a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea
urnelor funerare în cripte, se poate
oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.
3. Preoţii care se abat de la hotărârea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind practica incinerării
morţilor vor fi opriţi de la lucrarea preoţească şi trimişi în judecata
Consistoriului eparhial, spre sancţionare.
4. În cazul foştilor preoţi, caterisiţi sau
depuşi din treaptă, care săvârşesc slujba de prohodire chiar în incinta
crematoriului, Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor sesiza autorităţile competente pentru
interzicerea accesului acestora în crematorii şi cimitire şi pentru
sancţionarea penală, întrucât folosesc calităţi mincinoase (de cleric al
Bisericii Ortodoxe Române) pentru a
obţine un folos material injust, păgubind familiile îndoliate (art. 215
alin. (2) Cod penal, infracţiunea de înşelăciune).
5. Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii
Părinţi Chiriarhi vor adopta măsurile cuvenite pentru înştiinţarea clerului din fiecare eparhie despre conţinutul prezentei
hotărâri şi despre obligativitatea acesteia în cuprinsul Bisericii Ortodoxe
Române.
6. Centrele eparhiale vor lua măsurile
necesare referitoare la îndatorirea
pastoral-misionară de a catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de
credinţă ortodoxă despre înhumare (înmormântare) şi respingerea practicii
incinerării, precum şi de a acorda atenţia cuvenită pastoraţiei individuale a
persoanelor îndoliate.
7. Centrele eparhiale vor lua măsuri în legătură cu îndatorirea clerului de a
promova, inclusiv prin forţa exemplului, ajutorarea familiilor îndoliate,
pentru ca lipsa banilor să nu fie un motiv de a incinera pe cei decedaţi,
considerând că înhumarea ar fi prea costisitoare.
Prezenta
hotărâre s-a comunicat tuturor eparhiilor, în vederea adoptării măsurilor necesare
pentru respectarea şi aducerea la îndeplinire a celor stabilite”[12].
În concluzie
putem spune că Biserica Ortodoxă Română ia act de libertatea individului care
optează pentru incinerare, dar rămâne fidelă propriei sale rânduieli.
Ea respinge
practica necreştină a incinerării, deoarece aceasta este contrară credinţei
ortodoxe bimilenare pe care se întemeiază hotărârile Sfântului Sinod din anii
1928, 1933 şi din 5 iulie 2012.
Întrucât
Biserica Ortodoxă are numai servicii religioase pentru înmormântare (punere în
mormânt), ea nu poate asigura funeraliile religioase pentru cei care sunt
incineraţi.
***
3. Hotărârea
Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).
În Învăţătura de credinţă
creştină ortodoxă, citim că „viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor
celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Dumnezeu fiind
Creatorul vieţii omeneşti, numai El are drepturi nemărginite asupra ei, nicidecum omul. „Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? - zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă
şi alergare pentru cununile cereşti”. Fiind un dar al lui
Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru
timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui
credincios”[13].
Sinuciderea
este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv
calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă
precum cea a lui Abimelec (Judecători 9, 54-57), a lui Saul (1 Regi 31, 4-6),
sau a lui Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18). Prin uciderea
trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19; Romani 14,
8-12) sinucigaşul nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea
viitoare. De aceea, lui nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, şi nici
nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi”[14].
Privitor la
înmormântarea sinucigaşilor, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine
precizat în canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei († 385). Acest canon
opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi.
Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată
Sfântului Părinte: „Întrebare. Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra
sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu?
Răspuns. În privinţa acestuia clericul trebuie să lămurească, ori de a făcut
aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce
a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el,
mint, şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza
tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă şi
pentru acesta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuşi de sine ucigaş este.
Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de amănuntul, ca să nu cadă sub
osândă”[15]. Pe baza acestui canon, vechile pravile
au interzis să se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de
pomenire pentru sinucigaşi.
Hotărârea
Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, temei nr. 7923/1949 privind înmormântarea
sinucigaşilor precizează că: ”a.
Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot
şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte
numai epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; şi b. Să nu se tragă
clopotele şi să nu se ţină cuvântări”[16].
Un ritual redus, intitulat „Rânduiala slujbei de înmormântare a
sinucigaşilor”, alcătuit de P.S. Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar
al Arhiepiscopiei Iaşilor şi aprobat de Sinodul Mitropolitan, a fost trimis
protopopiatelor cu temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992, pentru a fi comunicat parohiilor
şi prelucrat în şedinţele cercurilor pastorale protopopeşti.
*
Slujba de înmormântare a sinucigaşilor are următoarea rânduială:
1. Slujba
de acasă:
- Sfinţirea
apei; - Ectenia morţilor: - „Miluieşte-ne pe noi...”.La „Încă ne rugăm pentru
odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu...”; la Rugăciunii de
dezlegare „Dumnezeul duhurilor...”, şi la ecfonisului „Că Tu eşti învierea…”se
pomenesc rudele sinucigaşului care au murit de moarte bună, cu tot neamul loc
cel adormit, fără a se pomeni numele sinucigaşului.
- La fel se
procedează şi la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele
sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.
- Apoi
preotul ia aghiasma şi stropeşte locul unde s-a sinucis persoana, toată casa în
interior şi în exterior şi prin curte, zicând stihurile Învierii: „Să învie
Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Săi...” (Psalmul 67, 1-3). În cazul că
locul unde s-a sinucis persoana se găseşte în aceeaşi localitate şi nu la casa
sinucigaşului, după înmormântare, preotul însoţit de rudele sinucigaşului se va
deplasa la acel loc, stropindu-l cu aghiasmă şi rostind aceleaşi stihuri ale
Învierii: „Să învie Dumnezeu...”.
După aceea,
preotul având numai epitrahilul, însoţeşte cortegiul mergând în urma sicriului
şi stropind cu aghiasmă. Pe drum nu se face nici un fel de oprire (stare).
Ajunşi la poarta cimitirului, preotul rosteşte ectenia morţilor, în cadrul
căreia se pomenesc morţii înmormântaţi în acel cimitir cu tot neamul lor cel
adormit. Sinucigaşul nu se introduce în biserică, ci se merge cu el direct la
mormânt.
2. Slujba de la mormânt:
- Citirea
Apostolului şi a Evangheliei; - Citirea rugăciunii a doua de dezlegare, în
cadrul căreia se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel
adormit; - La fel se procedează şi la „Întru fericită adormire...”, adică se
pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.
- Apoi, se
coboară sicriul sinucigaşului în groapă. Mormântul sinucigaşului nu se
pecetluieşte, ci se zice doar: „A Domnului este pămîntul şi plinirea lui, lumea
şi toţi cei ce locuiesc într-însa”, „Că praf şi cenuşă sunt” (Facerea 18, 27).
Dacă sicriul acestuia este pus în mormântul unui creştin ortodox care a murit
de moarte bună, groapa se pecetluieşte zicându-se formula obişnuită, şi
pomenindu-se numele celui mort de moarte bună. După aceasta preotul rosteşte o
predică despre: viaţa ca dar a lui Dumnezeu şi despre păcatul deznădejdii, când
suntem încercaţi de necazuri.
- Precizăm
că la astfel de înmormântări cortegiul va fi însoţit numai de crucea care i se
va pune sinucigaşului la mormânt.
Tipicul de faţă este valabil pentru înmormântarea
sinucigaşilor, care în decursul vieţii lor au fost buni creştini, iar sfârşitul
lor tragic nu prezintă certitudine cu privire la deplinătatea facultăţilor
mintale, când au săvârşit păcatul sinuciderii”[17].
Această
Rânduială a slujbei de înmormântare a sinucigaşilor este mai completă şi mai
fidelă literei şi spiritului canonului 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei,
decât cea propusă în Tipicul bisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270.
*
Tot P.S.
Calinic Botoşăneanul a alcătuit şi un Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaş[18],
unde spune că „am săvârşit înmormântarea unui enoriaş care nu a înţeles
că Dumnezeu a dat omului doar uzufructul asupra vieţii, doar posesiunea, nu
însă şi dreptul de proprietate, iar privarea lui de privilegiile creştineşti la
înhumare este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a
gestului făcut.
In caz de
suicid, Biserica nu admite circumstanţe atenuante decât în cazul celor lipsiţi
de discernământ. Cercetările arată că doar 10-12% dintre sinucideri se
datorează unor tulburări psihice, restul datorându-se mizeriei, deziluziei
afective, anxietăţii, etilismului, unor eşecuri sau stări conflictuale de
natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De
asemenea, suicidul se datorează abuzului parental şi lipsei de afectivitate
parentală (la copii), solitudinii sau bolilor incurabile (la bătrâni).
Omului i-a
fost menit să sfârşească înconjurat de afecţiunea celorlalţi şi nu de
indiferenţă. Or, absenţa celorlalţi, în care rezidă securitatea vitală a
semenului, duce la suicid. De aceea, slujitorii au o responsabilitate faţă de
semeni în faţa lui Dumnezeu, pentru a-i face să conştientizeze veşnicia din ei.
Mai ales acum, în aceste vremuri de derută morală şi religioasă, este nevoie de
o sporită stare de trezvie. Gestul unui sinucigaş ar trebui să fie o lecţie din
care să învăţăm că avem misiunea sfântă de a umple prin iubirea noastră golul
existenţial pe care îl trăiesc aceşti oameni. Probabil că dacă i s-ar fi oferit
un climat microsocial şi eclesial afectuos şi sensibil, acest om ar fi evitat
gestul său, expresie a unei disperări lăuntrice. De această dată, strigătul lui
de ajutor nu a fost auzit de nimeni. Unde este răspunsul nostru?!”[19].
NOTE
[1]
http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20practica%20incinerarii.pdf
[2] B.O.R., anul XXXII, nr. 3, iunie 1908, p. 258.
[3] Pr. prof. Ene Branişte, Liturgică specială pentru institutele teologice, editura IBMBOR, 1980, p. 485, nota 42.
[4] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 257-261.
[5] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 259.
[6] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.44-45, la capitolul Botezul, par. 181.
[2] B.O.R., anul XXXII, nr. 3, iunie 1908, p. 258.
[3] Pr. prof. Ene Branişte, Liturgică specială pentru institutele teologice, editura IBMBOR, 1980, p. 485, nota 42.
[4] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 257-261.
[5] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, pp. 259.
[6] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.44-45, la capitolul Botezul, par. 181.
[7] Temeiul MMB nr. 10096/02.12.2010
[8] În dezacord flagrant cu Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă despre incinerarea morţilor, stă opinia fostului profesor de Drept Bisericesc de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” de la Sibiu, Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Mai delicată este pentru conştiinţa creştină problema incinerării, adică adoptarea incinerării de către membrii Bisericii. Numărul acestora a fost foarte mic la început, dar el are tendinţa de a creşte şi fenomenul a pus, tot din veacul trecut, o problemă nouă conducerii bisericeşti. Aceasta nu s-a grăbit să condamne incinerarea, cum a făcut Biserica Romano – Catolică, ci a socotit că este mai bine să se procedeze pe calea sfătuirii credincioşilor să evite incinerarea după moarte, ca fiind un obicei străin de tradiţia creştină, care a adoptat înhumarea, tocmai spre a se deosebi de păgânii care practicau incinerarea şi spre a-şi exprima dezacordul cu acest mod de redare pământului a trupurilor care au decedat.
Cu toate acestea, împotriva incinerării morţilor neputându-se ridica nici o obiecţie de natură dogmatică, ea nu poate fi interzisă formal, deşi nu se recomandă favorizarea ei. Cum însă aglomerările prea mari din anumite centre urbane, iar, pe de altă parte, sporirea continuă a populaţiei, care nu mai permite în multe locuri să se rezerve întinderi mari de teren pentru înhumare, constituie condiţii care obligă să se adopte pe scară tot mai mare incinerarea. Biserica este pusă în situaţia de a accepta incinerarea ca pe un pogorămînt pe care nu-1 poate evita.
Pentru considerentele de mai sus, nu este vreo indicaţie, dar nici o interdicţie ca slujba înmormântării să fie săvârşită după toată rânduiala acelora ale căror trupuri urmează să fie incinerate”.(Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1990, p. 132.
[9] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, editura MMB Trinitas, Iaşi, 2007, p. 301-302
[8] În dezacord flagrant cu Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă despre incinerarea morţilor, stă opinia fostului profesor de Drept Bisericesc de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” de la Sibiu, Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Mai delicată este pentru conştiinţa creştină problema incinerării, adică adoptarea incinerării de către membrii Bisericii. Numărul acestora a fost foarte mic la început, dar el are tendinţa de a creşte şi fenomenul a pus, tot din veacul trecut, o problemă nouă conducerii bisericeşti. Aceasta nu s-a grăbit să condamne incinerarea, cum a făcut Biserica Romano – Catolică, ci a socotit că este mai bine să se procedeze pe calea sfătuirii credincioşilor să evite incinerarea după moarte, ca fiind un obicei străin de tradiţia creştină, care a adoptat înhumarea, tocmai spre a se deosebi de păgânii care practicau incinerarea şi spre a-şi exprima dezacordul cu acest mod de redare pământului a trupurilor care au decedat.
Cu toate acestea, împotriva incinerării morţilor neputându-se ridica nici o obiecţie de natură dogmatică, ea nu poate fi interzisă formal, deşi nu se recomandă favorizarea ei. Cum însă aglomerările prea mari din anumite centre urbane, iar, pe de altă parte, sporirea continuă a populaţiei, care nu mai permite în multe locuri să se rezerve întinderi mari de teren pentru înhumare, constituie condiţii care obligă să se adopte pe scară tot mai mare incinerarea. Biserica este pusă în situaţia de a accepta incinerarea ca pe un pogorămînt pe care nu-1 poate evita.
Pentru considerentele de mai sus, nu este vreo indicaţie, dar nici o interdicţie ca slujba înmormântării să fie săvârşită după toată rânduiala acelora ale căror trupuri urmează să fie incinerate”.(Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1990, p. 132.
[9] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, editura MMB Trinitas, Iaşi, 2007, p. 301-302
[10] Notă: În Dreptul penal medieval întâlnim Arderea
de viu ca o pedeapsă pentru păcate grave: Astfel în Îndreptarea Legii, 1652,
în glava 346 citim că „Cel ce va fura cruce de la biserică, măcar de ar fi şi
de lemn, acela fură lucru sfinţit şi din loc sfinţit. Certarea lui este să-l
spânzure sau să-l ardă în foc de viu”. Îndreptarea Legii, 1652, în glava 346,
editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 322.; În Letopiseţul lui Grigore Ureche,
citim că Ion Vodă cel Cumplit, în anul 1572, „băgat-au în foc de viu pe vlădica
Gheorghie de au ars, dându-i vină de sodomie, auzind că are strânsură de
avuţie” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P.
Panaitescu, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 185).
[11] Pr. Prof. D. Stăniloae, Incinerare,
în Telegraful Român, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1,
[12] http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20practica%20incinerarii.pdf
[13] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, editura MMB Trinitas, Iaşi, 2007, p. 374-375.
[14] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.457, la capitolul Sinuciderea, paragraful 1849.
[15] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele bisericii ortodoxe - note şi comentarii, editura Polisib S.A., Sibiu, 1991, p. 375.
[16] Hotărârea Sf. Sinod nr.506/1949, Temei nr. 7923/1949, publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178. În Tipicul bisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270, citim că: „Rânduiala înmormântării în acest caz este următoarea: binecuvîntarea de început, rugăciunile începătoare, Aliluia şi troparul Cel ce prin adâncul înţelepciunii..., ectenia întreită pentru morţi : Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule..., cu rugăciunea: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul..., rugăciunile de iertare, otpustul şi Veşnica pomenire”
[17] Slujba de înmormântare a sinucigaşilor, temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992.
[18] † Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru membru al Academiei de Ştiinţe, Predici la înmormântări - 53 de modele, Editura Gedo, Cluj, 2007, pp. 249-255.
[19] Idem, ibidem.
[12] http://www.patriarhia.ro/_layouts/images/File/4529%20Comunicare%20practica%20incinerarii.pdf
[13] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, editura MMB Trinitas, Iaşi, 2007, p. 374-375.
[14] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999, p.457, la capitolul Sinuciderea, paragraful 1849.
[15] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele bisericii ortodoxe - note şi comentarii, editura Polisib S.A., Sibiu, 1991, p. 375.
[16] Hotărârea Sf. Sinod nr.506/1949, Temei nr. 7923/1949, publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178. În Tipicul bisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270, citim că: „Rânduiala înmormântării în acest caz este următoarea: binecuvîntarea de început, rugăciunile începătoare, Aliluia şi troparul Cel ce prin adâncul înţelepciunii..., ectenia întreită pentru morţi : Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule..., cu rugăciunea: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul..., rugăciunile de iertare, otpustul şi Veşnica pomenire”
[17] Slujba de înmormântare a sinucigaşilor, temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992.
[18] † Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru membru al Academiei de Ştiinţe, Predici la înmormântări - 53 de modele, Editura Gedo, Cluj, 2007, pp. 249-255.
[19] Idem, ibidem.
*
Bibliografie selectivă
1. Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, editura I B M B O R, Bucureşti, 1990.
2. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept
canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, editura
I B M B O R, Bucureşti, 1990.
3. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, editura M M B Trinitas, Iaşi, 2007.
4. Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, editura I B M B O R, Bucureşti, 1993.
5. Protos. Nicodim Măndiţă, Priveghiul
creştinesc, editura Bunavestire, Bacău, 1998.
6. Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila
bisericească, ediţia a III-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud.
Prahova, 1999.
7. Pr. prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea
liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 2001.
8. Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei
Iaşilor, † Calinic Botoşăneanul şi Prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru membru al
Academiei de Ştiinţe, Predici
la înmormântări - 53 de modele,
editura Gedo, Cluj, 2007, Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaş, pp. 249-255.
9. Preot Eugen Drăgoi, Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia
a patra, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.
Preot
Matei Corugă.