ÎNDUHOVNICIRE
PRIN LECTURĂ
A. Sacralitatea cărții.
Îngăduiți-mi să spun câteva cuvinte despre
sacralitatea cărții în Biserica noastră și despre înrudirea Bibliei cu
biblioteca.
Între ”religiile cărții”, creștinismul - și în special Ortodoxia - a
înălțat cartea pe treapta sfințeniei, acordându-i venerare cultică pentru
calitatea ei de icoană scrisă a Mântuitorului Iisus Hristos. Mă refer la Sfânta
Evanghelie pe care o purtăm în procesiunea vohodului mic; al cărei text îl
sărutăm după citirea pericopei, cu care binecuvântăm apoi pe credincioși; pe
care la utreniile duminicale o scoatem în procesiune și o așezăm pe analogul
din naosul bisericii, unde credincioșii vin de i se închină și o sărută ca pe
icoana scrisă a Mântuitorului. Locul ei este pe sfânta masă peste moaștele
martirilor; cu ea ducem mângâiere și vindecare, deschizând-o peste capul
suferindului în taina sfântului Maslu și tot ea odihnește pe pieptul clericului
la ultimul său drum pământesc.
Pornind de la această înțelegere sacră a Evangheliei Cuvântului se
explică întreaga artă caligrafică și miniaturală care împodobește vechile
noastre Evangheliare manuscrise, precum și prețioasele ferecături ale
coperților care adăpostesc cuvintele Mântuitorului.
Ca mijloc de comunicare scrisă, ”cărțile sau scrisorile” trimise de Duhul
Sfânt Bisericii prin sfinții prooroci și apostoli, poartă numele grecesc – Biblia,
sau cel latinesc - Scriptura, ambele cu înțeles de plural. În limba română, ca
în întreaga cultură europeană, s-au încetățenit ambele nume. Șerban Cantacuzino
tipărea la București, în 1688, ”Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură”.
Între cuvintele ”biblie” și ”scriptură”, există însă o deosebire de
natură. La vechii greci prin cuvântul carte se desemna materialul de scris, pe
când la latini cuvântul carte desemna lucrarea, adică ”scriitura”. Grecii
denumeau prin ”to biblion” papirusul prelucrat ca material de scris, pe care îl
importau din cetatea feniciană Byblos,[1]
care în antichitate avea monopolul comerțului cu papirusul importat din Egipt.
Așa s-a ajuns ca numele cetății feniciene Byblos să desemneze în grecește
cuvântul ”carte - to biblion”, de unde avem cuvântul Biblia, după cum mai
târziu, numele cetății Pergamon din Asia Mică, avea să desemneze ”pergamentul”,
adică pielea de capră prelucrată pentru scris.
Cărțile, ”ta biblia”, aveau forma sulurile Torei evreiești de astăzi și
se păstrau pe rafturi sau în dulapuri, numite în grecește ”theke”. Cele doua
cuvinte ”biblia” și ”theke” unite au dat numele locului unde se păstrau
cărțile, adică ”biblioteca”.
În iconografia bisericească putem vedea și astăzi cum arătau cărțile și
bibliotecile vremurilor de odinioară. Zugrăvite în mâinile Mântuitorului sau
ale sfinților cărțile au de cele mai multe ori formă de filacterii sau volumene
înfășurate sau desfășurate, pe care se vede uneori scris textul sacru. De
exemplu, în icoana sfântului Ioan Bogoslovul, vedem pe sfântul evanghelist
dictând ucenicului Prohor, care scrie harnic cu pana pe filacteriul desfășurat
pe genunchi, iar din cerul icoanei atârnă un coș, în care se văd rulate cele
cinci volumene ale operei sale. Coșul era biblioteca sfântului evanghelist
Ioan. La Qumran, de exemplu, biblioteca era formată din vase de lut, în care se
păstrau sulurile cărților biblice. Deci nu toate bibliotecile arătau precum celebra
Bibliotecă din Alexandria Egiptului.
1. Biblioteci mănăstirești,
boierești și parohiale.
Leagănul cărții și al bibliotecii în cultura creștină
au fost mănăstirile. Și în cultura românească, cărțile s-au născut în
mănăstiri, încă din vremea când conștiința unității de neam se exprima prin
ortodoxie, indiferent de haina lingvistică care a înveșmântat creația teologică
venită la noi de la sfântul munte Athos, acest cuib al vieţii monahale, care
aduna călugării din diferitele ţări ortodoxe. Aici au învăţat călugării slavi
şi români limba greacă, s-au perfecţionat în caligrafie și în arta miniaturii,
traducând și copiind cărţile liturgice și filocalice. De aici au adus lumină în
ţările lor, întemeind mănăstiri şi înnoind viaţa religioasă. Astfel, republică monahală
a Sfântului Munte a devenit o şcoală de călugări catiheți și misionari.
Din munca smeriților monahi, care de regulă nu-și semnau osteneala
cărturărească, a izvorât ceea ce ni s-a transmis nouă ca operă teologică
scrisă. În mănăstirile noastre se copiau cărţile de cult, scrierile filocalice
și hagiografice. Câteva din aceste cărţi, prin migala și grija artistică cu
care au fost împodobite, dovedesc adânca pioșenie cu care lucrau copiștii,
caligrafii și miniaturiștii în școlile mănăstirești. Evangheliile slavone
scrise de ieromonahul Nicodim, la 1405,precum și cea scrisă la mănăstirea
Neamţu, în 1429, de Gavril Monahul, sunt opere de o rară frumuseţe. Ornamentele
de pe feţele începătoare ale celor patru evanghelii sunt realizate cu multă
finețe artistică. Fiecare podoabă reprezintă un tip aparte și are o armonie
desăvârşită de culori, iar icoanele miniate ale sfinților evanghelişti stau
alături de marile creaţii ale pictorilor lumii. La 1473, sfântul voievod Ştefan
cel Mare a dăruit mănăstirii Humor o Evanghelie caligrafiată și miniată de
ieromonahul Nicodim. Miniatura votivă a sfântului voievod închinând Maicii
Domnului Evanghelia, face din această danie un act de credinţă manifestat prin
artă.
Scrierea caligrafică, împodobirea cu miniaturi, ferecăturile artistice,
toate sunt opera școlilor de caligrafie sau a scriptoriilor noastre
mănăstirești. La mănăstirea Dragomirna, însuși mitropolitul Moldovei, Anastasie
Crimca, și-a caligrafiat și miniat cu mâna proprie Evangheliarul și
Liturghierul. Au rămas celebre în cultura noastră bibliotecile mănăstirești de
la Neamțu, Dragomirna, Bistrița vâlceană și Căldărușani.
De același renume se bucură și bibliotecile boierești, ca de exemplu,
biblioteca lui Udriște Năsturel, din Târgoviște, unde sfântul mitropolit Varlaam
al Moldovei a aflat Catehismul calvinesc (1642), sau bibliotecile lui Eudoxiu
Hurmuzachi și a lui Dimitrie Sturdza-Scheianul, de unde provin manuscrisele
românești ale Psaltirii din secolul al 16-lea, cunoscute sub numele de
Psaltirea Hurmuzachi și, respectiv, Psaltirea Scheiană.
2. Scriitori și cititori de
odinioară.
Am aflat în istoria culturii românești câteva
îndemnuri menite să deștepte în contemporani interesul și dragostea pentru
”iscusita zăbavă a cititului”.
Cronicarul Miron Costin (+ 1691), în predoslovia letopisețului ”De neamul moldovenilor, scrie
cititorului său următorul îndemn la lectură: ”Puternicul Dumnezeu, cinstite și iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după
aceste cumplite vremi ale anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru
care, pe lângă alte trebi, să ai vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită
zăbavă, că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului
zăbavă decât cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul
nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi
bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură
înţelegem minunatele şi vecinicele fapte ale puterii Lui, facem fericită
viiaţa, agonisim nemuritor nume. Singur Mântuitoriul nostru, Domnul şi Dumnezeu
Hristos, ne învaţă, zicându: ”ispîtaite pisania”, adecă: ”cercaţi Scripturile”.
(Ioan 5,39). Scriptura lucruri depărtate de ochii noştri ne învaţă, cu acele
trecute vremi să pricepem cele viitoare. Citeşte cu sănătate această a noastră
cu dragoste osteneală. De toate fericirile şi darurile de la Dumnezeu voitoriu,
Miron Costin, care am fost logofăt
mare în Moldova”[2].
Scrie
cronicarul întocmai ca un mitropolit în pastorală !
La rândul său, sfântul ierarh martir Antim Ivireanul (+ 1716), în ”Învăţătură
pentru taina pocăinței,
tipărită la Râmnic, în 1705, scrie păstoriților săi, că ”omul carele nu ştie carte ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile
Besericii noastre şi sfintele pravile,… să aseamănă cu dobitoacele cele
necuvântătoare carele nu ştiu ce fac de vreme ce n-au minte; să aseamănă
orbilor, pentru că precum orbul nevăzând lumina soarelui nu ştie unde merge,
nici ce iaste înaintea lui, și de multe ori în gropi şi în surpături căzând, să
omoară. într-acesta chip şi mintea omului neavând învăţătură şi dăscălie a
cuvântului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb şi să face rob
necuvântăreţelor patimi. Deci pentru această ruşinată neînvăţătură facem atâtea
şi mari răutăţi şi păcate de moarte, fără frica lui Dumnezeu şi ruşinea
omenească: toată ziua beţi, borâţi înlăuntru în cârciume, porniţi la curvii de
multe feluri, la nedireptăţi, la răniri, la cuvinte mincinoase, la jurăminte
strâmbe, la mărturii mincinoase şi la hule, la ucideri, la clevetiri, la
zavistii, la vrăjbi şi goniri şi la altele, nenumărate, cu carele boleşte
ticălosul nostru suflet boală de moarte”.[3]
Avem și o mărturie mai veche despre creștinii doritori de lectură
ziditoare. Astfel, Melchisedec Ștefănescu, episcopul Romanului (+
1892),[4] evocând chipul mamei
sale, presvitera Anastasia, femeie
neștiutoare de carte, povestește că ”în zilele de sărbătoare veneau la mama
câteva femei din vecini şi după ce conversau despre interese de familie sau
gospodăreşti, puneau vreun băiet, iar altă dată chiar pe tata, (preotul Petru
Ștefănescu de la Gârcina Neamțului), de le citea câte un cuvânt din Mărgărint”.[5]
B. Rostul misionar-catehetic al bibliotecilor parohiale.
1. Misiunea catehetică.
Mandatul încredințat de Mântuitorul Iisus Hristos
Bisericii sale prin porunca: ”mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, /
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă…” (Matei 28, 19-20), implică
toate cele trei dimensiuni ale lucrării misionare: catehetică, sfinţitoare
şi pastorală. Aici se întemeiază și rostul bibliotecii parohiale în
lucrarea misionară a preotului, și anume de a fi un mijloc practic de
catehizare a credincioșilor, de luminare a credinței lor prin cunoașterea și
aprofundarea doctrinei ortodoxe, în vederea participării lor cât mai active la
săvârșirea cultului divin, deoarece în cultul divin credincioșii învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească
şi să se iubească unii pe alţii. Catehizarea presupune o lucrare mai amplă
decât simpla ”învățarea” a poruncilor Mântuitorului și anume formarea
credincioșilor în duhul mandatului ce i-a fost încredințat Bisericii. Menționăm
aici, ca o paranteză, faptul că traducerea românească a mandatului
Mântuitorului de la Matei 28, 19, este mai săracă de sens decât originalul
grecesc: ”Mergând, învăţaţi toate neamurile”, în original ”porevthentes oun mathitevsate
panta ta ethni”, trebuie tradus prin: ”Mergând, faceţi ucenici din toate
neamurile”, așa cum îl aflăm în traducerea TOB: ”Allez donc: de toutes les
nations faites des disciples”, sau în Einheitsübersetzung: ”Darum geht zu allen
Völkern, und macht alle Menschen zu meinen Jüngern”. ”Mathitevsate”,
imperativul aorist de la ”mathitevo”, se traduce prin ”faceți ucenici!” Verbul din versetul 20, ”didaskontes”, participiul de la ”didasko”, este cel care
corespunde cu românescul ”a învăța”. A face ucenici Mântuitorului înseamnă a
forma prin informare.
Din experiența pastorală se constată că este mare nevoie
de catehizare pentru toate vârstele de credincioşi, mai ales cu privire la
cunoaşterea şi aprofundarea doctrinei ortodoxe, la înțelegerea corectă a
simbolurilor cultului divin public şi particular. Din diferite motive,
creştinii noştri acordă insuficient timp preocupărilor religioase. Cei mai
mulţi se limitează la frecventarea, mai mult sau mai puţin consecventă, a
bisericii în duminici și sărbători. Constatăm de asemenea că mulţi dintre ei nu
au o credinţă luminată. După evenimentele din decembrie 1989, nu s-au mai impus
restricţii pe motive religioase; librăriile şi standurile sunt pline de cărţi
de spiritualitate ortodoxă; și totuși nu se poate afirma că s-a progresat
simţitor în aprofundarea credinţei. Există, desigur, excepţii. În fiecare
parohie, sunt creştini îmbunătățiți cititori de carte ziditoare. Sunt însă puţini
cei care citesc cu regularitate din Sfânta Scriptură; o fac doar dacă li se dă
drept canon la spovedanie. Majoritate cunoaşte doar în linii mari, înțelesurile
Sfintei Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste
condiţii nu este de mirare că superstiţiile persistă, iar unii dintre enoriașii
noștri cad victimă sectelor mai vechi ori mai noi, care le garantează
mântuirea, fără asceză, post sau alte privațiuni, menajându-le comoditatea.
Lipsa unei catehizări sistematice din partea noastră, cât și lipsa de
preocupare personală din partea lor, pare a fi cauza principală.
2. Reglementări statutare.
Tocmai pentru a preîntâmpina acest fenomen, Sfântul
Sinod a dispus prin Noul Statut pentru
organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române o
reconsiderare a preocupărilor clerului pentru slujirea învăţătorească sau
catehetică, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două dimensiuni,
sfinţitoare şi pastorală.
Astfel, referindu-se la mijloacele de catehizare, noul Statut al B.O.R. are
mai multe prevederi referitor la rostul bibliotecilor parohiale, al foilor sau
publicațiilor parohiale, precum și al activităților culturale pentru tineret,
ca mijloace de misiune și de educație în parohie, toate fiind cuprinse în
articolele 66 și 67, din capitolul II, secțiunea I, litera F, consacrată Comitetul parohial.
”Comitetul parohial prin Serviciul misionar (Art. 67, b), - 2.
…promovează difuzarea şi citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor
duhovniceşti, cu recomandarea preotului paroh; și - 4. …sprijină achiziţionarea de material
audio-vizual cu caracter religios;
Prin Serviciul
cultural (Art. 67, c), - 1. iniţiază
şi sprijină achiziţionarea şi distribuirea cărţilor de cult, icoane, cruciuliţe
şi cărţi de zidire sufletească pentru credincioşi şi pentru biblioteca
parohială; - 2. încurajează
în comunitate citirea cărţilor şi a revistelor din biblioteca parohială,
audierea programelor radiofonice ortodoxe şi vizionarea programelor ortodoxe de
televiziune; și - 10. antrenează
intelectualii din parohie în activităţi de promovare a credinţei ortodoxe şi a
culturii româneşti;
Prin Serviciul
pentru tineret (Art. 67, d), - 1.
promovează cartea religioasă în rândul tinerilor şi încurajează
publicarea unei foi parohiale; - 2.
invită personalităţi culturale pentru conferinţe adresate tinerilor; - 4. acordă premii în cărţi elevilor merituoşi
din comunitate proveniţi din instituţii de ocrotire socială sau din familii şi
medii sociale defavorizate; și - 5.
sprijină preotul paroh în ducerea la îndeplinire a deciziilor
Sfântului Sinod sau ale chiriarhului locului în probleme de educaţie a
tineretului şcolar de toate vârstele”.
Noutatea pe care o aduc aceste reglementări
statutare constă în integrarea bibliotecilor parohiale în misiunea pe care și-a
asumat-o Biserica noastră în educaţia copiilor şi tinerilor, atât prin
orele de religie din şcoli, cât și prin programele ”Hristos împărtășit copiilor”,
și ”Centrul parohial pentru copii şi tineri”, ca alternativă la faptul că prea
mulți copii şi tineri îşi petrec o bună parte a timpului liber în faţa
calculatorului şi a televizorului, „comunicând” doar online sau în spaţii unde
se promovează imoralitatea.
Pe lângă oferta de carte, aceste activități au menirea de a apropia pe
copii şi pe tineri de învăţăturile Bisericii, precum şi de membrii comunităţii
parohiale, în vederea formării deprinderilor religios-morale a viitorilor
noștri enoriași.
3. Fondul de carte al bibliotecilor
parohiale.
Am văzut mai sus că bibliotecile parohiale au
funcționat la noi încă de la începutul secolului trecut, având un număr
impresionant de cărți și de cititori. Astăzi, doar parohiile nou-înființate nu au, sau au un fond redus de carte.
Celelalte au toate un fond de carte înscris în Registrul inventar al parohiei
și în Registrul bibliotecii parohiale. La unele parohii există chiar un fond de
carte aparținătoare patrimoniului național bisericesc. Pe lângă fondul de carte
cultică și teologică, există un fond bogat de reviste teologice centrale și
eparhiale, începând cu anul 1948, menit informării și formării teologice a
clerului.
Accesibilitatea
credincioșilor la cărțile din bibliotecile parohiale este condiționată pe de o
parte de vârsta și râvna acestora pentru cunoașterea credinței și a vieții
spirituale, iar pe de altă parte de natura și calitatea cărților existente în
bibliotecă.
Cartea religioasă, fie cea de rugăciune, fie cea filocalică de zidire
spiritual-duhovnicească a avut dintotdeauna căutare în rândul credincioșilor.
Am văzut în exemplul de mai sus, că prezbitera
Anastasia, mama neștiutoare de carte a episcopului Melchisedec, împreună
cu cele câteva femei care o vizitau în zilele de sărbătoare, ”puneau vreun
băiat, iar altă dată chiar pe preotul Petru Ștefănescu, de le citea câte un
cuvânt din Mărgărint”. Cred că dintotdeauna preoţii s-au străduit să
faciliteze procurarea cărţilor pentru creştinii iubitori de lecturi evlavioase,
dar astăzi, ca niciodată, ne confruntăm cu înmulțirea fără precedent a cărţilor
și a foilor eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, pe stradă, în
parcuri, în pieţe, în cutiile poştale și unde nu te aștepți. Dacă nu-i vom
ajuta noi pe credincioșii noştri să citească literatură ortodoxă, o vor citi pe
cea sectară şi, neavând termeni de comparaţie, riscă să ia de bune amăgirile lor.
Mai nou nu se mai sfiesc să folosească titlul de biserică pentru casele lor de
adunare și pun chiar și semnul sfintei cruci pe coperta traducerii lui
Cornilescu.
Deoarece mulți dintre credincioșii noștri nu au posibilităţi să cumpere
cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare este înființarea de mici biblioteci
parohiale, de unde ei să le poată împrumuta
pentru citit, beneficiind și de recomandarea și îndrumarea preotului.
Din experiență pastorală, am constatat că cele mai solicitate cărți din
biblioteca noastră parohială sunt cărțile de rugăciune, prin excelență
Psaltirea cultică; cărțile hagiografice, fie Proloagele, fie Sinaxarul
mineielor; cărțile filocalice, începând cu Patericul și continuând cu cărțile
ziditoare ale marilor noștri duhovnici, din colecția ”Ne vorbește părintele
Cleopa, sau Arsenie, sau Teofil”.
Sfânta Scriptură este cerută mai ales în formatul Mica Biblie[6] sau Noul Testament cu
Psalmii; - în paranteză fie spus, ar fi mai util ca în locul Psalmilor să fie
pusă Psaltirea cultică, adică psalmii ca rugăciune, nu doar ca lectură biblică.
A fost o vreme când era destul de solicitată și Cazania.
După cum se constată, au căutare cărţile pe înţelesul
credincioşilor. Sfânta Scriptură rămâne Cartea vieții de care
credincioșii ortodocși nu vor să uzeze în maniera protestantismului.
Bibliolatria sectară, figura misionarul neoprotestant care agită Cartea și
provoacă la ping-pongul cu versete biblice, menit să demonstreze că ”Dumnezeu
gândește ca el”, la care dacă mai adăugăm și traducerea tendențioasă și motivată
confesional a lui Dumitru Cornilescu, unde cuvântul ”idol”este tradus cu
”icoană”, iar Maica Domnului, cu ”soția lui Iosif”[7] și pe deasupra mai
lipsește și semnului sfintei Cruci de pe copertă, înțelegem de ce credincioșii
noștri abordează cu o anumită reticență textul Sfintei Scripturi. Este
cunoscută anecdota părintelui Teofil Părăian despre exegeza biblică, intitulată
”Cât m-a ajutat teologia ?”
Majoritatea credincioșilor ortodocși, în virtutea tradiției, se mulțumește
să asculte Sfânta Scriptură în cadrul cultului divin, sub forma de pericopă
evanghelică, de apostol, de paremie, de prochimen sau de antifon. O statistică
făcută de Paul Evdokimov, în cartea sa intitulată Ortodoxia, arată că Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 212 texte biblice: 98 din Vechiul Testament
și 114 din Noul Testament.[8]
În tradiția Bisericii noastre,
cuvântul Sfintei Scripturi se împărtășește unit cu Pâinea Vieții, în ambianța
de rugăciune a Sfintei Liturghii. Credincioșii noștri, când citesc acasă Sfânta
Scriptură, o fac cu pioșenie, stând așezați la o masă, eventual cu candelă sau
lumânare aprinsă, nicidecum lungiți în pat. Asta și sub influența invocației
liturgice: ”Și pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe
Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm! Sfântul Efrem Sirul scrie în Comentariu la
Diatesaron, că: ”înaintea oricărei lecturi biblice, roagă-te și cere lui
Dumnezeu să ți se descopere”.[9] Tocmai de aceea, a te certa pe teme de
credință, agitând Sfânta Scriptură în public, nu face parte din peisajul
ortodox.
4. Promovare și profilaxie privind
lectura cărților.
Suntem cu toții de acord că citirea cărților ziditoare
ajută la curățirea minții, la moralizarea vieții și la înălțarea inimii către
Hristos pentru lucrarea rugăciunii. Însă este de datoria păstorului ca să
promoveze sau să recomande cartea și lectura ziditoare din fața sfântului
altar, așa cum tot de datoria lui este să-i ferească pe păstoriții săi de ”blasfemele cele lumești și băbești”, cum numește sfântul apostol Pavel,
la I Tim. 4, 7, cărțile eretice și blasfematoare. Porunca a 7-a
bisericească formulează expres și imperativ: ”Să nu citim cărţile ereticilor !”prin aceasta
înțelegându-se astăzi, implicit, să nu citim reviste şi ziare
pornografice și să nu vizionăm filme contaminate de imoralitate.
La începutul anilor ”90, venerabilul părinte Galeriu a tradus și a editat catehismul ortodox, ”Viu este Dumnezeu”, o lucrare scrisă de ortodocșii francezi, cu mult har și pe înțelesul credincioșilor. Duminici la rând l-am recomandat și le-am citit credincioșilor pasaje din el, încât apreciez că la enoriașii parohiei noastre se află cele mai multe exemplare din acest catehism. Dar cu nimic mai prejos rămâne admirabilul catehism al părintelui Cleopa, ”Despre credința ortodoxă”, apărut la IBMBOR în 1981, din păcate într-un tiraj, ca la vremurile acelea.
Astăzi poate fi citit și pe net, la site-ul www.resurse-ortodoxe.ro.
Astăzi poate fi citit și pe net, la site-ul www.resurse-ortodoxe.ro.
Atât în bibliotecile parohiilor,
cât și în casele enoriașilor noștri, în colțul de rugăciune, ar trebui să ne
străduim să existe cărți precum Sfânta Scriptură sau cel puțin Mica
Biblie sau Noul Testament cu Psalmii; o Carte de rugăciuni pentru diferitele
trebuinţe ale creştinului, eventual din cele însoţite de scurte învăţături de
credință. (Cartea de rugăciuni trebuie să fie cu
scrisul mare și obligatoriu, legată, nicidecum broșată. Nimic mai dezolant
decât foile care zboară dintr-o carte de rugăciuni !); Acatistierul și Ceaslovul, cărțile de fiecare zi ale celor ce
preţuiesc rugăciunea; Psaltirea, cartea biblică cea mai răspândită şi
cea mai citită în lumea ortodoxă, pentru bogăţia de trăiri şi sentimente
experiate de omul îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu. După cuvântul Sfântului
Vasile cel Mare: ”Cartea Psalmilor pune la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa
lui, tot ceea ce îi este de folos: vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi
aduce cât se poate de grabnic însănătoşirea celui de curând rănit; îngrijeşte
de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos;... liniştește sufletele,
potolește valurile gândurilor; slăbește mânia, înfrânează patimile și împacă
vrăjmăşiile; alungă demonii și aduce ajutorul îngerilor; este armă pentru teama
de noapte, linişte pentru oboseala zilei, pavăză şi mângâiere pentru oamenii
credincioşi, iar pentru femeile credincioase, este cea mai potrivită podoabă”.
În scaunul de duhovnicie recomand cu
multă fervoare citirea Psaltirii.
Dintre cărțile filocalice și hagiografice, se recomandă să avem în
biblioteca parohială Vieţile
Sfinţilor, mărturiile celor care au biruit neputinţele şi ispitele vieţii;
Proloagele sau ”Cuvintele alese”[10]
care, pe lângă sinaxarul zilei, cuprind și cuvinte din părinții filocalici,
aşa încât credinciosul are rânduit a citi
ceva folositor pentru sufletul său în fiecare zi; Patericul, una dintre
cele mai răspândite şi mai populare cărţi ale spiritualităţii ortodoxe, care
conţine scurte istorisiri şi cuvinte pilduitoare din viaţa călugărilor, mai
ales a sihaștrilor. Patericul este deja un gen literar aparte; aparţine
literaturii creştine mărturisitoare. În el aflăm mărturiile celor care,
lepădându-se de lume, s-au consacrat desăvârșirii. Avem paterice din toate
marile centre monahale ale Răsăritului ortodox, dar cel mai cunoscut și citit
rămâne tot Patericul egiptean. Avem și un Pateric românesc, datorat vrednicului
de pomenire părinte ieromonah Ioanichie Bălan, de la mănăstirea Sihăstria. N-ar
trebui să lipsească cărțile de îndrumare duhovnicească ale marilor noștri
duhovnici, precum părinții Cleopa, Paisie Olaru, Petroniu
Tanase, Teofil
Părăian, Arsenie Papacioc,
Ioanichie Bălan, Arsenie Boca, Nicolae Steinhardt,
ș.a.; cărțile marilor noștri teologi, ca părintele Stăniloae,
părintele Constantin
Galeriu și mitropolitul Antonie Plămădeală.
Cărți mai speciale, dar absolut necesare, sunt Cântările
Sfintei Liturghii, Chinonicele, Colinde şi Prohodul Domnului. Aceste cărți
au un rost deosebit în cultul Bisericii noastre, deoarece cântarea psaltică a
constituit din vechime o importantă componentă liturgică și misionară, aşa cum
o dovedește mulţimea manuscriselor și a cărţile de psaltichie provenite din
Școlile de muzică de la Putna și Neamţu.
Nu trebuie să pierdem din vedere cartea creștină pentru copii. Începând cu
”Chemarea credinței”, revistă a Patriarhiei Române, adresată și
realizată în colaborare și cu copiii; ”Biblia pentru copii”, (cea apărută la
editura Evanghelismos, a Zoei Kanava, este ilustrată cu iconografie bizantină);
”Evanghelia pentru copii”, editată la IBMBOR, în anul 2008; ”Sfinţii, prietenii
lui Dumnezeu şi ocrotitorii copiilor”, carte apărută la editura Sfântul Mina,
cu binecuvântarea IPS Pimen al Sucevei; ”Hristos a înviat și
Hristos se naşte!”
- carte pentru copii, apărută la editura Predania, în 2007 și mai ales, ”Cartea de rugăciuni pentru copii”,
apărută la editura Doxologia, în 2009.
5. Foaia sau publicația parohială.
Foile sau
publicațiile parohiale, un mijloc misionar și catehetic încetățenit mai ales în
parohiile din diaspora, au început să existe și în unele din parohiile noastre,
cu stângăciile inerente începutului, mai ales ca răspuns la avalanșa de foi și
broșuri prăvălită de sectari peste enoriașii noștri. Reglementarea statutară
leagă Foaia parohială de Serviciul
pentru tineret al Comitetul parohial (Art. 67, d). Prin conținutul ei, foaia ar trebui să reflecte
viața bisericească a parohiei. Momentan însă, acest demers este în multe
parohii în stadiul de proiect și speranță. Ritmicitatea apariție foilor
parohiale este condiționată în egală măsură de cheltuielile editoriale, cât și
de închegarea unui colectiv redacţional conştiincios și cunoscător al realităţilor din
parohie.
Trebuie subliniat însă faptul că Foaia parohială dă preotului prilejul să
publice, să-și perfecţioneze limbajul omiletic şi catehetic, să-și îmbogățească
cultura teologică și generală, prin lecturile obligatorii pentru redactarea
anumitor materiale. Alături de preot, enoriaşii, în general elevii și profesorii
de religie, contribuie cu diferite materiale care se înscriu pe linia
misionar-pastorală și administrativ-gospodărească. Foaia poate deveni și un
mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini material
biserica, atunci când se desfăşoară lucrări de reparaţii, de pictură sau de
restaurare.
Cât privește conținutul, unele foi parohiale sunt remarcabile: publică elemente
de catehism, pasaje din scrierile patristice și filocalice, extrase din sinaxar
și pateric, rugăciuni şi acatiste, sfaturi și îndrumări apologetice, creații
literare cu tematică religioasă, pagini de cultură și de atitudine ortodoxă,
etc. Concret, aș exemplifica drept foaie parohială de excelență revista
”Epifania”, editată de părintele Nicolae Nicolescu de la Parohia Sfântul Lazăr
din Iaşi, deși prin ținuta grafică și rigoarea publicistică, cred că depășește
condiţia de foaie parohială.
C. Îmbisericire și înduhovnicite prin lectură.
Voi încheia cu câteva citate extrase dintr-un Mic
compendiu patristic,[11]
privitoare la îmbisericirea și înduhovnicirea credinciosului prin lectură
cărților sfinte:
”A nu cunoaște Scripturile, înseamnă a nu-L cunoaște pe Hristos”. (scrie
fericitul Ieronim, în Introducere la comentariu asupra proorocului Isaia);
”Înaintea oricărei lecturi
biblice, roagă-te și cere lui Dumnezeu să ți se descopere”. (scrie sfântul
Efrem Sirul, în Comentariu la Diatesaron);
”Nu fi trist că te copleșește și
te depășește bogăția cuvântului lui Dumnezeu. Cel însetat se bucură când
descoperă izvorul, nicidecum nu se întristează că nu-l poate bea până la
secare. Doar așa va putea bea ori de câte ori îi va fi sete. Dacă l-ar bea până
la secare, i-ar fi fatal”. (scrie tot sfântul Efrem Sirul, în Comentariu la
Diatesaron);
”Vederea virtuților celor de
demult ne întraripează speranța, iar vederea căderilor lor ne întrarmează cu
prudența smereniei. Prima, prin bucuria ce ne-o provoacă, ne dă aripi; iar a
doua, prin teamă, ne învață moderația”. (scrie sfântul Grigorie cel Mare, în
Cugetări la Cartea Iov).
Ce poate face cititul cărților
sfinte din viața unui om, ne spune Înaltul Bartolomeu Anania, în Predoslovia
scrisă pentru Catehismul Părintelui Cleopa, în 1981: ”Și-a petrecut
tinereţea păzind oile mănăstirii,
în cea mai smerită ascultare de aspirant la călugărie, dar şi-a preţuit vremea
citind cu nesaţ, zi şi noapte, nu numai Sfânta Scriptură, ci şi orice carte de
slovă veche pe care o putea găsi în biblioteca chinoviei sau cumpăra de la
vreun gospodar din Vânători, în schimbul oii de scăzământ, scăpată de la lup.
Precumpăneau scrierile sfinţilor părinţi ai Răsăritului, cu tot adâncul lor de
înţelepciune şi contemplaţie. Format în singurătatea unei asemenea academii,
prieten cu turma şi cu Dumnezeu, novicele devenea de fapt, fără s-o ştie, ”omul
unei singure cărţi”, cel mai puternic posesor al unui intelect nealterat de
erudiţie, fişiere și aparate critice. Când a coborât la lume, printre vlădici
şi universitari, Părintele Cleopa vădea într-însul tot atâta teologie cât
într-o diplomă cu sigilii…S-ar părea
că nu există o întrebare de credinţă la care să nu poată răspunde. Cheia însă
nu e doar în cunoaştere, ca la cei mai mulţi dintre teologi, ci mai ales în
trăire. Cuvântul său are
autoritatea focului lăuntric. La chilia sa au venit lideri ai Mişcării
Ecumenice, căutând limpeziri, iar părerile sale circulă în medii teologice
europene. Inima însă i-a rămas în matca Bisericii străbune. Altfel, om ca toţi
oamenii”.[12]
Iată un rost împlinit al
bibliotecilor mănăstirești. Acesta este de fapt și rostul misionar al
bibliotecilor parohiale, ca prin lectura cuvântului care zidește, creștinul
ortodox să aibă șansa de a cunoaște cât mai multe despre viața Bisericii,
despre sfânta Liturghie, despre obștea creștină, despre tot ce-i pune la
dispoziție sfânta Biserică pentru urcușul său duhovnicesc spre mântuire.
Preot iconom stavrofor dr. Matei Corugă.
[1] Cetatea
Gebal, din Vechiul Testament.
[2] Miron
Costin (1633-1691) ”De neamul moldovenilor, din ce
ţară au ieşit strămoşii lor, Predoslovie către cititoriu, în Opere, ediția P.P. Panaitescu, editura
Pentru literatură, București, 1965, vol. II, p. 13.
[3]Antim Ivireanul, Opere, ediția
G. Strempel, editura Minerva, București, 1972, p. 350.
[4]
Constantin C. Dinulescu, Episcopul
Melchisedec. Studiu asupra vieţii si activităţii lui, cu un portret şi excerpte
din corespondenţă, Bucureşti, 1908, p. 185.
[5] Mărgărintul era o colecție de omilii ale
Sf. Ioan Gură de Aur (344-407), care a circulat în manuscris la Athos sub
numele de ”Margaritari” (perle), iar la slavi sub numele de ”Zlatauste sau
Ismaragde” La noi au fost traduse ”dupre limba grecească într-a noastră
rumânească” de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, și tipărite la București, în
anul 1691, sub titlul de ”Mărgăritare,
adică Cuvinte de multe fealuri, de la Ioan Gură de Aur”. Ediții noi au
apărut, în 2001, la Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, și în 2005, la
editura Egumenița.
[6] Mica Biblie, , editura Basilica.
Ilustraţiile sunt reproduse după Biblia în imagini, Leipzig, 1860. Prima
apariţie, în anul 1913, sub egida "Asociaţiunii Biblice", condusă de
episcopul Nicodim al Huşilor - care avea să devină cel de al doilea patriarh al
Bisericii noastre -, cuprindea câteva sute de pericope din Vechiul şi Noul
Testament, la care se adăugau scurte prezentări ale vieţii Maicii Domnului şi
ale Sfinţilor Apostoli, descrierea Ţării Sfinte şi tâlcuirea Fericirilor.
Primită cu mult interes şi dovedindu-se foarte utilă, cartea a fost retipărită
de mai multe ori.
[7] Pr. Prof.
Constantin Coman, Biblia în Biserică,
ed. Bizantină, 1997, p. 114.
[8] Paul Evdokimov,
Ortodoxia, Paris, 1959, p.261, nota
96. ”Liturghia se hrănește din Biblie: sunt 98 de citate din Vechiul Testament
și 114 din Noul Testament; în prima parte, 49 din Vechiul Testament și 38 din
Noul Testament; iar in a doua jumătate, Noul Testament domină: avem 76 citate
din Noul Testament și 49 din Vechiul Testament.
[9] Petit compendium patristique, 52 citations des Pères anciens ou récents, N° 1 à 52 compilé par
Albocicade, 2008, 046 Bible et prière.
[10] Proloagele sunt cunoscute în toată lumea ortodoxă. In limba română le întâlnim încă
în secolele XVII - XVIII. În forma lor de astăzi au fost tipărite prima dată la
Mănăstirea Neamţ în anii 1854-1855. Această ediţie diortosită a fost retipărită
la Editura Mitropoliei Olteniei, în anul 1991.
[11] Petit compendium patristique, 52 citations des Pères anciens ou récents, N° 1 à 52 compilé par
Albocicade, 2008.
[12] Cleopa, Arhim.
Ilie, Despre credinţa ortodoxa, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 5-6.