Secularizarea patrimoniului sacru al
Ortodoxiei Româneşti
1. Rostul mănăstirilor
în viaţa noastră bisericească
În istoriografia noastră
bisericească încă nu avem o lucrare de sinteză consacrată dezvoltării
instituţiei monastice la noi, rolului şi rostului ei în viaţa noastră
bisericească, văzută pe deasupra timpului şi locului ridicării şi fiinţării
sfintelor noastre mănăstiri[1]. Avem însă multe
monografii de mănăstiri, unele de certă valoare, altele de popularizare, şi o
sumedenie de studii, cărţi şi albume de artă medievală românească, scrise
de istorici şi esteticieni, în care precumpăneşte o viziune de muzeu
asupra patrimoniului nostru sacru bisericesc, numit reducţionist,
simplu, patrimoniu istoric - de parcă nu s-ar şti că l-a creat sfânta
noastră Biserică ortodoxă. Cu accente îngroşate şi evaluări
cultural-estetizante, sunt disecate aici, într-o limbă străină de erminie şi de
liturghie, bunuri de patrimoniu create de mitologia creştină, pentru a
desluşi şi înlesni emoţii estetice plătitorului de bilet de intrare la muzeu.
Unele abordări sunt, ca
să folosim un eufemism, surprinzătoare: „Evident, - scria domnul Răzvan
Teodorescu în 1979 - toate aceste eforturi ctitoriceşti aveau drept scop
fundamental afirmarea unui prestigiu social. Situaţia de ctitor era socotită în
epoca feudală o distincţie publică, ca şi cea de nou ctitor în cazul
restaurării, refacerii, înzestrării cu danii a unui edificiu religios sau a
unui aşezământ monastic. Reprezentarea plastică, în fresca tablourilor votive,
era menită să perpetueze orgolios amintirea unor asemenea acte de
munificenţă"[2]...
„voind a-şi arăta bogăţia şi puterea nu numai prin opera ctitoricească din
ţară, ci şi printr-o vastă acţiune de patronaj asupra creştinătăţii răsăritene
aflate sub turci"[3].
La fel de surprinzătoare
este şi concluzia la care ajungea domnul Sorin Ulea, prin anii '60, analizând
rostul picturilor exterioare a mănăstirilor din epoca lui Petru Rareş: „Astfel
- scrie domnia sa - prin semnificaţia sa, Judecata de Apoi nu constituie decât
continuarea şi întregirea firească a invocaţiei pe care o exprimă Asediul
Constantinopolului şi Imnul Acatist, invocaţie care, în forma sa completă, ar
suna după cum urmează: Aşa cum odinioară Fecioara a salvat Constantinopolul de
asediatorii persani, tot aşa astăzi să-i ajute pe moldoveni să dobândească
victoria militară împotriva cotropitorilor turci; iar pentru fărădelegile lor
să nu-i ierte (p. 5) Dumnezeu nici după
moarte pe duşmanii şi răuvoitorii Moldovei, ci să-i arunce pe toţi în focul
nestins al Gheenei"[4].
După astfel de
interpretări surprinzătoare despre evlavia ctitorilor în căutare de „loc de
monastire şi de pomenire"[5], ca şi despre rosturile
iconografiei noastre ortodoxe, pare firesc să întâlneşti „turistul
religios", plimbându-se prin sfintele biserici voievodale, îmbrăcat sumar,
cu mâinile la spate şi mirându-se de „sombrero" auriu pus pe capul
sfinţilor. S-ar putea să nu se fi înşelat Petre Ţuţea, când a spus una dintre
vorbele sale memorabile: „O babă murdară pe picioare, îngenuncheată în faţa icoanei
Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel, ateu: Baba
e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor"[6].
*
Interesul pentru
cunoaşterea mănăstirilor şi a vieţii monastice româneşti s-a produs la noi în
epoca modernă, pe o cale dezlegată de ceea ce a fost cândva viaţa duhovnicească
şi spirituală din mănăstirile noastre. Aşa-numitul proces al mănăstirilor
închinate şi secularizarea averilor mănăstireşti, cu pledoariile în sprijinul
intereselor naţionale, a pus accentul polemic pe aspecte de ordin patrimonial,
de drept ctitoricesc sau de relaţii internaţionale. Abia mai târziu a început o
anumită mişcarea de reevaluare a urmelor culturale şi artistice, prin
inventarierea şi culegerea de inscripţii de pe pisanii, pietre de mormânt şi
odoare sfinte, învăţaţii români şi străini adunând manuscrisele şi vechile
tipărituri, ce stau la baza istoriei literaturii vechi româneşti.
Un anume interes
anecdotic s-a cultivat şi prin memoriile de călătorie ale prozatorilor noştri,
care au pus în lumină pitorescul aşezărilor noastre mănăstireşti, tradiţiile
legate de ele şi au creionat chipuri memorabile de monahi şi sihaştri[7].
*
Dar adevăratul rol şi
rost al mănăstirilor în viaţa noastră bisericească, duhovnicia şi cultura
spirituală promovată de ele, ni-1 descoperă marile figuri de sfinţi şi ierarhi
care împodobesc Biserica noastră naţională, ei înşişi ridicaţi din monahism şi
trăitori în mănăstiri. Aceştia sunt cei care, prin sfinţenia vieţii morale şi
prin prestigiul lor intelectual, dau adevărata măsură a rolului şi rostului
sfintelor noastre locaşuri. Ei s-au nevoit să coboare lumina împărăţiei lui
Dumnezeu în inimile oamenilor şi să ridice inimile oamenilor în împărăţia lui
Dumnezeu. Ei au tradus şi au tipărit literatura ascetică şi hagiografică,
operele filocalice ale isihasmului românesc, lectură ziditoare a monahilor şi
formatoare de caractere creştine pentru toţi doritorii de viaţă luminată.
Mănăstirea a fost şi
este, în primul rând, comunitate şi comuniune; obşte de călugări sau călugăriţe
care au ales liber să-şi ducă viaţa în înfrânare, în sărăcie şi ascultare.
Trăiesc după o rânduială fixată încă din secolul al IV-lea, de sfântul Vasile
cel Mare şi se străduiesc ca mănăstirea lor să fie un loc de viaţă
duhovnicească, unde se (p. 6) cultivă virtuţile creştineşti şi
zidirea sufletească prin participare evlavioasă la sfintele slujbe, atât pentru
ei, cât şi pentru închinători. Şi astăzi, ca şi în vechime, în sfintele noastre
mănăstiri se practică îndeletniciri, arte şi meserii potrivite cu sfinţenia locului,
atât pentru folosul vieţuitorilor, cât şi al credincioşilor, monahii dovedind
prin fapte dragostea faţă de Biserică şi de poporul nostru.
La noi, în mănăstire s-a născut
şcoala, spitalul, instituţiile de caritate şi tot ce se numeşte reducţionist,
încă şi astăzi, „patrimoniu istoric". Cultura şi civilizaţia noastră are o
puternică amprentă monastică. Mănăstirea a fost factorul unităţii noastre de
neam: prin ortodoxie, prin limbă şi prin conştiinţă. Fără mănăstiri n-ar exista
ceea ce marele Nicolae Iorga numea „cea mai curată fală a noastră, monumentele
bisericeşti"[8].
Mănăstirile noastre au fost
întemeiate pe locul unor sihăstrii sau vetre monahale mai vechi, despre care
uneori, ne vorbesc doar legendele, toponimia şi tradițiile locale.
Părintele Stăniloae afirma acest
adevăr în prefaţa scrisă pentru cartea vrednicului ieromonah Ioanichie Bălan,
Vetre de sihăstrie românească: „Sihăstriile în care vieţuiau fiii dornici de
desăvârşire ai Bisericii noastre, datează de la începuturile vieţii noastre
creştine, fiind faţa cea mai veche a trecutului nostru. Locurile cele mai greu
accesibile ale munţilor noştri formau patria sihaştrilor, a celor mai cuvioşi
fii rugători şi mijlocitori duhovniceşti ai creştinilor noştri înaintea
Mântuitorului Hristos. Ei se aflau sub umbrirea Duhului Sfânt, care
dintotdeauna a conlucrat şi a vibrat în inimile părinţilor şi înaintaşilor
noştri. în chiliile şi micile lor schituri se adăposteau în vremuri de
restrişte locuitorii de prin sate, iar uneori chiar domnii învăluiţi de necazuri,
pentru a le cere sfatul şi rugăciunea. Legat de Dumnezeu prin dreapta credinţă
apostolică şi printr-o aleasă trăire morală, cu o străveche tradiţie
călugărească, cu sute de mănăstiri, schituri şi sihăstrii şi cu mii de sihaştri
rugători în codri şi munţi, nimic n-a putut clinti pe creştinul nostru din
pământul sfânt al ţării, pentru că prin aceste locaşuri şi prin vieţuitorii lor
îşi avea rădăcinile în Dumnezeu însuşi. Popoarele năvălitoare, necreştine,
veneau şi treceau pentru că nu erau legate prin acest pământ de Dumnezeu
însuşi"[9].
Mai detaliat şi documentat a scris
părintele Stăniloae despre vetrele sihăstreşti din Moldova, în studiul său Despre istoria isihasmului în ortodoxia
română, publicat în volumul al VIII-lea al Filocaliei[10].
Aflăm din informaţiile culese din diferite surse medievale, cât de vie era
viaţa sihăstrească în ţinuturile Moldovei. Astfel, Marcus Bandinus, episcop
catolic, venit într-o vizită pe la 1640, afirma că „pădurile şi prăpăstiile din
preajma mănăstirilor foiau de mulţimea sihaştrilor". Dimitrie Cantemir
scria că munţii sunt plini de călugări şi pustnici şi că în ţara de sus a
Moldovei erau peste două sute de mănăstiri şi aproape tot atâtea schituri. Paul
de Alep, diaconul care (p. 7) însoţea pe
patriarhul Macarie al Antiohiei în Moldova, la 1652-1656, spune că numai în
curtea mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, se aflau chilii cu peste trei sute de
asceţi"[11].
Despre numărul sihaştrilor sau
pustnicilor şi despre însemnătatea lor pentru viaţa bisericească a Moldovei de
odinioară ne mărturiseşte însăşi titulatura mitropolitului ţării, consemnată la
1684, de cronicarul Miron Costin: „Titlul mitropolitului Moldovei este acesta:
(Numele), din mila lui Dumnezeu, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava şi a
toată Ţara Moldovei, exarh al sfântului scaun de Constantinopol, şi al tuturor
pustnicilor şi mănăstirilor din munţi"[12].
Miron Costin relatează în
Letopiseţul său despre jafurile săvârşite în mănăstirile moldovene de către
cazacii lui Timuş Hmelniţchi în anul 1653, când veniseră în ajutorul lui Vasile
Lupu. Alte suferinţe s-au abătut asupra mănăstirilor moldovene în 1686, când au
intrat în ţară oştile regelui Jan Sobieski al Poloniei. Multe mănăstiri au fost
atunci jefuite, iar altele şi incendiate.
Printre cei martirizaţi şi asasinaţi
de hoardele păgâne în acele vremuri cumplite, s-a numărat chiar unul dintre
mitropoliţii Moldovei, Teodosie al II-lea, care păstorise din aprilie 1674 până
în mai 1675. L-au ucis tătarii, tăindu-i capul chiar la ctitoria sa, Schitul de
la Cruce, numit şi „Brazi", de lângă Panciu, în anul 1695. Biserica
noastră l-a canonizat în anul 2003, ca sfânt ierarh mucenic, serbându-1 anual
la 22 septembrie[13].
Poate că a îngăduit bunul Dumnezeu
astfel de pedagogii de-a lungul timpului, tocmai pentru ca inima celor ce
vieţuiau în mănăstiri să nu se legea prea mult de comorile pământului.
A fost voia lui Dumnezeu în istoria
vieţii noastre bisericeşti, ca de voie ori de silă, românii şi grecii ortodocşi
să trăiască o vreme laolaltă, ambele neamuri chemând în rugăciune pe unii şi aceiaşi
sfinţi părinţi ai Ortodoxiei.
2. Vremurile
de restrişte şi prigoană
Vremurile de restrişte şi prigoană,
cu izgonirea monahilor din chinovia unor zeci de mănăstiri şi schituri, au
început în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în epoca raţiunii umane
despărţite de Dumnezeu. Aşa-numitul proces al mănăstirilor închinate şi
secularizarea averii tuturor mănăstirilor a fost - după cum scrie Nicolae Iorga
- „un început de statificare, de laicizare şi de „descălugărire" a
Bisericii"[14],
care a lovit fără alegere, atât mănăstirile închinate, cât şi pe cele
pământene. Se urmărea de fapt „a da Bisericii naţionale însăşi lovituri din
care să nu se mai poată ridica, înjosindu-i prestigiul şi răpindu-i rostul. O
politică pe care o voia domnitorul însuşi"[15].
Era vizată în mod special
descălugărirea, adică distrugerea instituţiei conservatoare a monahismului,
stâlpul statorniciei care a dat în istoria Bisericii mii de (p. 8) martiri pentru apărarea dreptei credinţe,
dar piedică în calea progresului, în viziunea liber-cugetătorilor din toate
timpurile şi locurile. „încă din 1859, noul guvern al Principatelor Unite
arătase că este hotărât să trateze Biserica în acelaşi chip ca pe orice
serviciu de stat. Pretextul unor greşeli de administraţie în obştejitiile
moldoveneşti, dădu prilej ministrului Mihail Kogălniceanu să pronunţe luarea în
posesie a întregii lor averi. Cea mai mare parte din schituri fu închisă
printr-un simplu vot al Adunării moldoveneşti, chemându-se cerşitori sau
şcolari în chiliile goale"[16].
"Astfel, în vara anului 1859,
averile mănăstirilor chinoviale: Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Adam şi Vorona
au fost trecute în administrarea Ministerului Cultelor. Totodată, s-au
desfiinţat atelierele mănăstireşti, s-au luat tipografiile de la Neamţ şi de la
Mitropolie, s-au instituit comitete administrative laice pe lângă egumeni,
întocmindu-se bugete pentru fiecare mănăstire. La 16 august 1860, printr-o
ordonanţă domnească, s-au desfiinţat mănăstirile Doljeşti şi Zagavia precum şi
treizeci şi unu de schituri din Moldova. Vieţuitorii lor au fost aşezaţi pe la
alte mănăstiri, bisericile au fost prefăcute în biserici de mir, iar în
clădirile din jur, s-au înfiinţat şcoli săteşti, iar în două, aşezăminte de
asistenţă socială"[17]
- este un eufemism găsit de părintele Mircea Păcurariu pentru puşcării. Cât
despre şcolile săteşti, nu prea erau mănăstiri prin sate.
Decretul pentru confiscarea averii
chinoviilor a fost promulgat la 19 octombrie 1860, iar la 7 noiembrie a urmat
suspendarea şi surghiunirea la mănăstirea Slatina, a mitropolitului Moldovei,
Sofronie Miclescu, sub învinuirea că „s-a jucat cu anatema împotriva
funcţionarilor ţării puşi administratori la mănăstiri şi că nu voise să facă
Te-Deum de ziua Domnitorului. La 18 mai 1861, mitropolitul Sofronie trecea
înaintea altui Judecător, mai chemat să-l întrebe cum a păstorit turma ce-i
fusese încredinţată"[18].
Cât
despre Domnul care l-a surghiunit pe mitropolit, iată cum îl judeca Nicolae
Iorga, în 1920, la centenarul naşterii sale: „Astăzi, vineri, se împlinesc o
sută de ani de la naşterea lui Cuza-vodă. Un domn care nu s-a născut din neam
mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a
înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii
prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un
român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte,
dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica, a
lui Bibescu sau a lui Mihail Sturdza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin
fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un
monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor cucernici, căci a
bruscat pe un mitropolit şi a stricat legea canoanelor, ori între ale celor virtuoşi,
căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari
nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care n-a purtat nici un război, n-a
câştigat nici o biruinţă, n-a adaos o palmă de pământ ţării aşa cum o
apucase"[19].(p. 9)
În schimb, vremelnicul său ministrul
de Culte, Mihail Kogălniceanu, „obştescul vechil al monastirilor Neamţu şi
Secu", cel care zace la Eternitatea Iaşilor într-un pogon de mormânt fără
cruce, a rămas arendaş peste fostele moşii ale mănăstirii Neamţ de la Oglinzi,
Răuceşti şi Lunca Nemţişorului, unde îşi avea instalată „fabrica de postav,
burchine şi cergi"[20].
Moşiile fuseseră „luate în posesia statului", sub pretextul greşelilor de
administraţie săvârşite de stareţul Gherasim Miron al „monastirilor Neamţu şi Secu",
destituit şi el cu două luni înaintea mitropolitului Sofronie Miclescu, în
iulie 1860[21].
Greşeli rentabile pentru domnul ministru!
"La 13 decembrie 1863 s-a votat
în sfârşit secularizarea averii mănăstirilor închinate. Puterea laică putu
rezolvi singură chestia mănăstirilor închinate, prin acelaşi Kogălniceanu, care
dăduse în 1860, lovitura împotriva lui Sofronie şi a veleităţilor de neatârnare
ori de autonomie ale clerului călugăresc din ţară"[22].
Au urmat celelalte măsuri care vizau
pustiirea mănăstirilor şi desfiinţarea rostului lor în viaţa societăţii
româneşti. La 30 noiembrie 1864, a fost promulgat Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti prin care
se reglementa ca: „pe viitor să poată intra în călugărie, bărbaţii la cel puţin
60 de ani, iar femeile la cel puţin 50 de ani, excepţie făcând invalizii şi cei
care sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism urma să se facă pe baza
aprobării speciale a „Sinodului general" şi a ministrului Cultelor şi
numai în mănăstirile şi schiturile care urmau să fie stabilite printr-un
Regulament special. Schima monahală putea fi îmbrăţişată numai de cei care au
absolvit învăţăturile monahale superioare şi au vocaţie, urmând ca dintre ei să
se recruteze viitorii ierarhi"[23].
Numai că „ierarhii nu mai puteau veni din mănăstiri, dintre care cele mai multe
deveniseră închisori, spitale, aziluri, uneori şi şcoli, sau ruine, iar
celelalte erau lăsate în sama unor egumeni ignoranţi şi fără demnitate. Acolo
nu mai era nici cărturărie, nici gospodărie, nici râvnă pentru Biserică şi simţ
al chemării ei"[24].
Constatarea aceasta o făcea Nicolae Iorga, deplângând soarta „monumentelor
bisericeşti, care sunt cea mai curata fală a noastră. Biserica românească
trebuie să se ridice din zdrenţele umilinţei şi din praful ruinelor sale,
pentru că în starea Bisericii unui popor se oglindeşte mai strălucitor
moralitatea lui, condiţie esenţială a vieţii lui de stat şi naţionale"[25].
Aceeaşi amărăciune ascunsă sub umor
o întâlnim şi în celebra filipică a lui I. L. Caragiale, Noi şi Biserica, publicată în ziarul Universul, din 7 ianuarie 1900: "Clopotele - zgomot! Icoanele
- fleacuri! Credinţa - moft! închidă-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri care le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici
o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni (p. 10) moderni. Măture-se dărâmăturile
bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe care, după
cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre
de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica
glasul cineva! în cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicol. E
destul că Biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când
stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, mi-a spus cu adânc amar:
─ Nu le e frică, fiule, de bătaia
lui Dumnezeu?
─ Nu, părinte, i-am răspuns; nu e
frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai a face cu o lume
care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în
puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de
măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră
românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul? Dumnezeu ştie.
Deocamdată, copiii noştri vor merge
pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele
învăţături ale omenirii ? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească. Din
aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni
luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de dispreţ pentru vechea rătăcită
credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată! Ei au învăţat o
religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi
îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: Eşti
o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii
perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă în sus pe cer;
aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru
picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină; fiarele n-au Dumnezeu"![26]
3.
Liber-cugetătorii
În anul 1948, ocârmuirea
comuniştilor atei, un nume nou pentru liber-cugetătorii veacului care trecuse,
erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideologic, credinţa în Dumnezeu, -
„opium pentru popor", cum o numeau ei,- era incompatibilă cu înfăptuirea
himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos şi cu spiritul
îngăduitor propovăduit de Biserică neamul nostru ortodox, nu se putea proceda
la distrugerea duşmanul de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia să dispară,
iar locul ei să fie luat de „religia ateismul ştiinţific", cu sărbătorile
ei, cu eroi ilegalişti în loc de sfinţi, cu propagandişti şi brigăzi
ştiinţifice, care să predice ateismul şi materialismul dialectic al noii
religii.
La noi, regimul comunist ateu,
instaurat în 1948, a scos mai întâi Biserica din spaţiul public şi a izolat-o
între pereţii locaşului de cult. Apoi i-a „naţionalizat" proprietăţile -
un nume nou pentru vechea „secularizare" - şi i-a creat nenumărate
îngrădiri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o. S-a mers în problema (p. 11) Bisericii pe urmele înaintaşilor
liber-cugetători, cu singura deosebire că cei vechi fuseseră de inspiraţie
apuseană pură, iar aceştia noi, tot de inspiraţie apuseană, dar ocolită prin
răsărit. Ca şi înaintaşii de odinioară, funcţionarii statului ateu au înscris
în anul 1955, bisericile şi mănăstirile mai importante într-o listă a
monumentelor istorice. Le înscriau în vederea transformării celor mai
importante dintre ele în muzee ale religiei şi ateismului, după modelul
sovietic, celelalte urmând a fi dezafectate sau să li se găsească alte
întrebuinţări.
După vechiul tipic liber-cugetător
urma descălugărirea. La 19 noiembrie 1959, Decretul nr. 410 privind regimul
general al cultelor religioase prevedea următoarele: „Prezidiul Marii Adunări
Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1 - Decretul nr. 177
din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase se modifică
după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul
cuprins: Art. 7/1. - Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate
ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă
de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului
pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte
persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbaţii
şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat,
dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului
Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul
Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să
primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor
şi monahilor existenţi"[27].
Este ediţia revăzută şi înrăită a
vechiului „Decret organic pentru
reglementarea schimei monahiceşti", din 30 noiembrie 1864.
Acest Decret a obligat călugării şi
călugăriţele sub vârsta de 55 şi respectiv, 50 de ani, să părăsească
mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri, fie au fost
condamnaţi la temniţă, fie au apucat calea munţilor, ascunzându-se prin locuri
neumblate, ca părinţii Cleopa, Arsenie Papacioc şi atâţia alţii. Zeci de
mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate.
4. Un stâlp
puternic în vremuri de furtună
Dar bunul Dumnezeu a trimis
Bisericii sale din Moldova un stâlp puternic pentru acele vremuri de furtună.
„S-a străduit marele mitropolit Iustin Moisescu neobosit să găsească răspuns
adecvat şi inteligent presiunii la care regimul ostil şi ateu a supus Biserica.
Ştia prea bine, la fel ca şi alţi ierarhi, că rezistenţa la drumul mare nu avea
cum să aibă succes. Se impunea de mers pe o altă cale, cu mijloace mai abile.
Trebuia întărită Biserica, astfel încât să fie capabilă să iasă, dacă nu
întreagă, atunci cu cât mai puţine pierderi, din viforniţa acelui timp de
restrişte, ce n-avea cum fi veşnic. Vremuri de prigoană cunoscuse destule
Biserica, dar oricât de aprige fuseseră, nu reuşiseră să-i sugrume duhul din
adânc"[28]. (p. 12) „Dacă
aceştia vor tăcea, pietrele vor striga", zice Mântuitorul Hristos în
Evanghelia Sa. (Luca 19, 40). Strigătul pietrelor avea să fie răspunsul adecvat
şi inteligent pe care bunul Dumnezeu l-a inspirat mitropolitului Iustin
Moisescu. Strigătul pietrelor din sfintele noastre mănăstiri şi biserici,
rebotezate cu numele de monumente istorice
şi de artă sau complexe de arhitectură
medievală, avea să devină pentru Biserica izgonită din spaţiu public, şansă
de a se adresa deschis societăţii şi de a-şi continua lucrarea şi în perioada
comunismului ateu. Prin formula „mănăstire
- monument istoric” chiar unii dintre monahii alungaţi aveau să se întoarcă
în mănăstiri şi la rostul lor, „deghizaţi" în îngrijitori, custozi de
sală, ghizi şi muzeografi la monument, plătiţi de la bugetul statului ateu
pentru a îngriji şi păstra bunurile de patrimoniu. Chiar şi unii tineri cu
vocaţie monahală au intrat în monahism, tocmai prin această stratagemă
acceptată tacit de autorităţi. Cum de a fost posibil aşa ceva?
Spusese deja marele Nicolae Iorga că
„monumentele bisericeşti sunt cea mai curată fală a neamului nostru".
Acest adevăr aveau să-l priceapă şi să-l folosească liderii comunismului
românesc, atunci când au voit să se emancipeze de sub politica sovietică
internaţionalistă. Aceasta îi îngrădise prea strâns, voind să transforme
România comunistă într-un sector agricol al lagărului. Emancipare şi
independenţă fără suport popular nu se poate; şi prin ce s-ar fi putut atrage
acest suport popular, dacă nu prin redeşteptarea şi educarea simţămintelor
noastre naţionale şi patriotice. Pentru aceasta vechile ctitorii voievodale,
monumentele noastre bisericeşti, cu toată zestrea lor artistică şi culturală,
rămân „fală cea mai curată a neamului", „slava şi cinstea neamului
nostru" (Apocalipsa 21, 26), pentru veşnicie. În plus, grija faţă de
valorile sacre avea să îmbunătăţească şi imaginea statului în exterior.
Paradoxal, guvernul comunist ateu avea nevoie de Biserică. Nu de Biserica
propovăduitoare a Evangheliei, ci de imaginea de piatră a Bisericii. Aşa a
început politica de restaurare a monumentelor bisericeşti. Pentru faima lor în
istoria naţională, acestea trebuiau să devină nu doar simple muzee ale religiei
şi ateismului, după modelul sovietic, ci muzee de educaţie patriotică şi
naţională.
Mitropolitul Iustin Moisescu, cu
înţelepciune inspirată, a ştiut să facă din această oportunitate oferită de
propaganda regimului comunist, o lucrare vitală pentru Biserică. Excepţională
este activitatea sa de restaurare a mănăstirilor şi bisericilor, beneficiind de
sprijin material chiar din partea statului ateu. Dar fără ajutorul lui
Dumnezeu, n-ar fi putut să obţină din partea statului ateu o derogare
inexplicabilă de la principiile sale ateiste, şi anume ca aceste muzee de
educaţie patriotică şi naţională să fie deservite de personal bisericesc,
călugări, călugăriţe sau tineri cu studii teologice. S-a păstra astfel, funcţia
cultică a monumentului deservit de îngrijitori, custozi, ghizi şi muzeografi,
cu pravilă şi canon la chilie. Curând excursiile la complexele de arhitectură
şi de artă medievală au devenit pelerinaj la locaşuri de închinare, iar
turiştii, pelerini care dau pomelnice. Dacă în loc de personal bisericesc,
aceste muzee de educaţie patriotică şi naţională ar fi fost deservite de un
personal laic, îndoctrinat ateu, fie şi formal, situaţia Bisericii noastre sub
comunism ar fi fost similară celei din Uniunea Sovietică sau din Bulgaria.
Formula
mănăstire - monument istoric a fost inclusiv strategia prin care
mitropolitul Iustin Moisescu a reuşit să repare, ce se mai putea repara, din
consecinţele diabolicului Decretul 410/1959.
Pentru monahii cu ascultare de ghid
sau muzeograf, Mitropolia Moldovei organiza anual cursuri de pregătire
ştiinţifică, privind arhitectura şi pictura (p. 13)
bisericească, broderia religioasă, sculptura în lemn şi piatră, prelucrarea
metalelor preţioase, caligrafia şi decoraţia manuscriselor bisericeşti, precum
şi cursuri de limbi străine: franceză, germană sau engleză. Cursurile, la care
participau de obicei cam 50 de ghizi, majoritatea monahi de la mănăstiri s-au
teologi încadraţi la bisericile monument istoric, erau susţinute de profesori
şi specialişti în domeniul patrimoniului. Politica editorială a Direcţiei
Monumentelor Istorice şi de Artă, care distribuia prin intermediul mănăstirilor
monografiile, ilustratele, şi pliantele cu bisericile şi monumentele istorice,
a constituit o sursă importantă de venit pentru supravieţuirea monahismului.
O mărturisire edificatoare se află
în Prefaţa scrisă de mitropolitul
Iustin la masivul volum, de peste 450 de pagini, intitulat Monumentele istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
Volumul grupează 82 de micromonografii ale celor mai importante monumente
bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi a fost editat în anul 1974,
în 4000 de exemplare: „Astăzi, conducerea statului nostru, în cadrul
stăruitoarei şi patrioticei acţiuni de protecţie, consolidare şi restaurare a
monumentelor istorice din ţară, desfăşoară prin Departamentul Cultelor,
Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă şi prin Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, o impunătoare acţiune de restaurare a bisericilor şi mănăstirilor,
monumente istorice, din Moldova. Moştenirea culturală a poporului nostru - în
care un loc de cinste îl ocupă edificiile bisericeşti vechi - este în atenţia
binevoitoare a conducerii de stat. Astfel, rând pe rând, locaşuri de închinare
din Moldova ca bisericile: Golia, Barnovschi, Nicoriţa, Sfinţii Teodori - Iaşi,
Sfântul Gheorghe - Hârlău, Sfântul Dumitru - Hârlău, Sfântul Gheorghe -
Botoşani, Sfântu Ioan - Piatra Neamţ, Ruginoasa - Paşcani, Borzeşti, Rădeana şi
Precista - Bacău, Baia, Voroneţ, Humor, Arborea - Suceava, Sala Gotică - Iaşi,
precum şi mănăstirile: Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna, Slatina, Agapia,
Cetăţuia, Bistriţa, Secu ş.a., şi-au recăpătat, în urma lucrărilor efectuate
până acum, înfăţişarea de odinioară. în locul aspectelor de tristeţe şi
neorânduială de mai înainte, călătorul are acum înaintea ochilor săi măreţia şi
farmecul monumentelor restaurate.
Odată cu lucrările de restaurare
efectuate la bisericile şi mănăstirile, monumente istorice, din Moldova, a
început şi o acţiune tot mai susţinută de popularizare a acestor comori de artă
veche românească. În editura Academiei Republicii Socialiste România, în
editura Tehnică şi în editura Meridiane, cum şi prin grija Direcţiei
Monumentelor Istorice şi a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, au apărut diferite
monografii istorice asupra unora din cele mai importante monumente, în acelaşi
timp, s-au publicat în diferite reviste studii în legătură cu obiecte de cult -
vase liturgice, broderii, icoane, manuscrise, cruci etc. - păstrate cu grijă de
biserici şi mănăstiri.
Cercetătorii bibliotecilor au la
dispoziţie, aşadar, material bibliografic îndestulător pentru a dobândi
cunoştinţe bogate şi variate referitoare la arhitectura şi pictura bisericească
şi la obiectele de cult cu valoare istorică şi artistică din colecţiile
bisericeşti.
O carte nouă care să dea călătorului
cunoştinţe despre fiecare monument bisericesc important în parte dar, în
acelaşi timp, şi o viziune de ansamblu în legătură cu arhitectura şi pictura
bisericească din Moldova, precum şi cu rolul cultural-bisericesc îndeplinit de
mănăstiri în trecut era adânc simţită. Starea aceasta de necesitate a
constituit un factor important în pregătirea şi tipărirea acestei cărţi, care
cuprinde 82 de monografii asupra monumentelor istorice bisericeşti
moldoveneşti, pe (p. 14) care le considerăm
mai importante din punct de vedere istoric şi mai expresive din punct de vedere
artistic, spre care se îndreaptă tot mai mulţi vizitatori.
Cu nădejdea nezdruncinată că acest
volum editat de Mitropolia Moldovei şi Sucevei are menirea funcţională a unui
ghid, că într-o bună măsură contribuie la reîmprospătarea, îmbogăţirea şi
fixarea cunoştinţelor în legătură cu monumentele istorice bisericeşti din
Moldova, aducem prinos de aleasă cinstire conducerii noastre de stat, pe de o
parte, pentru sprijinul acordat la editarea acestui volum, iar pe de altă
parte, pentru atenţia arătată monumentelor istorice bisericeşti, cu
încredinţarea ca vom veghea la gospodărirea şi buna păstrare a bisericilor şi
mănăstirilor restaurate şi reînnoite. Folosirea şi păstrarea moştenirii
culturale bisericeşti cu atenţie şi bună chivernisire, spre a dăinui după noi,
este o îndatorire pe care o impune şi conştiinţa noastră patriotică"[29].
Iată un exemplu concret privind
lucrarea lui Dumnezeu în istoria neamului nostru creştin ortodox. Orice
nespecialist de bună-credinţă constată că în problema „monumentelor noastre
bisericeşti", călugării sunt mai eficienţi decât funcţionarii Monumentelor
istorice din toate timpurile. Datorită lor „complex de arhitectură
medievală" în curs de ruinare, - ştiţi domnia voastră, din grija cui! au
redevenit „loc de monastire şi de pomenire". Aşa se explică şi evlavia
poporului nostru faţă de mănăstiri şi de spiritualitatea monahală.
Pr. dr. Matei Corugă,
Biserica „Sf. Vasile - Tătăraşi”, Iaşi (p. 15)
(Editorial publicat în
revista Theologia Pontica, anul VI (2013), nr. 3-4, p. 5-15).
[1]
Singura
lucrare publicată până acum în mediile noastre bisericeşti, care abordează în
mod sincronic dezvoltarea istorică a instituţiei monastice, este investigaţia
părintelui Vasile Muntean, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie
cu cele bizantine, până la 1600, publicată în Studii Teologice, anul XXXV, 1984, nr. 1-2, p. 14-92, nr. 3-4, p.
169-232.
[2]
Răzvan Teodorescu, Itinerarii medievale,
editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 44.
[3]
Ibidem, p. 78.
[4]
Sorin Ulea, Pictura exterioară, în Istoria artelor plastice în România,
editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 372.
[5]
Monastirea Argeşului, în Vasile
Alecsandri, Poeziile populare ale
românilor, editura Pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 172.
[6]
321 de vorbe memorabile ale lui Petre
Ţuţea, editura Humanitas, Bucureşti. 1993, p. 22.
[7]
A se vedea: Al. Odobescu, Câteva ore la Snagov;
AL Vlahuţă, România pitorească; N.
Iorga, Sate şi mănăstiri din România;
Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte.
[8]
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, editura
Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, vol. II, p. 300.
[9]
Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de
sihăstrie românească, sec. IV-XX, editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 5-6.
[10]
Filocalia sau culegere din scrierile
sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi. Traducere,
introduceri şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, editura IBMBOR,
Bucureşti, 1979, vol. VIII, (scrieri de: Calist şi Ignatie, Calist Patriarhul,
Calist Angelicul, Calist Catafygiotul şi alţii ; precum şi un studiu al
traducătorului Despre istoria isihasmului
în ortodoxia romană, cu câteva texte filocalice ale unor călugări români),
p. 564-565
[11]
Ibidem, notele 957 şi 958., citate
după Călători străini despre ţările
române, vol. VI, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.
481.
[12]
Miron Costin, Opere, ediţia P.P.
Panaitescu, editura Pentru literatură, Bucureşti, 1965, vol. I, p. 317.
[13]
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi
daco-romani şi români, ediţia a 3-a, editura Trinitas, Iaşi, 2007,
p.150-153.
[14]
Ibidem, vol. II, p. 289.
[15]
Ibidem, vol. II, p. 290.
[16]
Ibidem, vol. II, p. 289.
[17]
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, vol.3, p. 114.
[18]
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, editura
Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, vol. II, p. 291
[19]
"Centenarul naşterii lui Cuza-vodă",
în Nicolae Iorga, Pagini alese,
editura. Pentru literatură, București, 1965, vol. II, p. 62.
[20]
G. Călinescu, Istoria literaturii române,
ediţia a doua, editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 179.
[21]
Diac. I. Ivan şi preot S. Porcescu, Mănăstirea
Neamţ, editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1981, p. 288.
[22]
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, editura
Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, vol. II, p. 292-293.
[23]
Pr. Prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, vol.3, p. 121-122.
[24]
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, editura
Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, vol. II, p. 299.
[25]
Ibidem, vol. II, p. 300.
[26]
I.L. Caragiale, Nimic fără Dumnezeu,
articole şi notiţe critice, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, ediţie
îngrijită de Răzvan Codrescu, editura Anastasia, 1997, p. 69-71. (Articol
apărut în seria Notiţe critice, în
Universul, 7 ianuarie 1900, semnat: Caragiale (extras din ediţia
Zarifopol-Cioculescu, I.L. Caragiale, Opere,
vol. IV, Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele
Carol II», Bucureşti, 1938, p. 80-85).
[27]
Decretul nr. 410 privind completarea
decretului nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor
religioase. (Publicat în Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a
Republicii Populare Române, nr. 28 din 19 noiembrie 1959).
[28]
Grigore Ilisei, Sacerdotul, în
volumul Un stâlp puternic în vremuri de
furtună. Dr. Iustin Moisescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei (1957-1977),
revista Teologie şi Viaţă, număr
omagial, 1-6, 2006, editura Trinitas, Iaşi,2009, p.116.
[29]
Prefaţa Mitropolitului Iustin Moisescu la volumul Monumentele istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 7-8. (Cuvintele
subliniate: "călător, vizitator, în trecut"arată strădania
mitropolitului de a acoperi funcţia cultică prezentă în "monumentul
istoric").