TEOCTIST PATRIARHUL – LA 7 ANI DE LA TRECEREA SA LA DOMNUL
(* 7.02.1915 † 30.07.2007)
„Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă,
că îndreptările Tale le-am căutat !“
Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist a rămas în mintea și în inima celor care l-am cunoscut ca o icoană de Om dăruit cu desăvârșire lui Dumnezeu și slujirii sfintei Sale Biserici.
Înaltul Mitropolit Teoctist a venit ca mitropolit în scaunul de la Iași în anul 1977. Avea pe atunci 62 de ani de viață și 27 de ani de arhierie. Fusese pe rând, 13 ani episcop vicar patriarhal al patriarhului Iustinian Marina; 11 ani fusese episcop la Arad, 4 ani mitropolit al Olteniei și era „călugăr de o viață”, cum obișnuia să spună. Se adresa preoților cu un apelativ mănăstiresc: „Frăția ta”, nefolosit de înaintașii săi, mitropoliții Sebastian Rusan și Iustin Moisescu, care nu proveniseră din cinul monahal. „Frăția ta” suna cam ca la mănăstire, însă transmitea o anume căldură și familiaritate ce înlesneau comunicarea.
*
În toate vedea Înaltul Teoctist rânduiala lui Dumnezeu. Vorbea, scria și lucra în duhul nelipsit limbii sfinte de la țară: „Dacă o vrea Dumnezeu”, „A fost voia lui Dumnezeu”, „Bătaia lui Dumnezeu”; acel duhul săpat și în pisaniile vechilor zidiri: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Duhului Sfânt”. Deprinsese acest duh de la părinții săi, Dumitru și Marghioala, țărani evlavioși din ținutul Botoșanilor, despre care l-am auzit adesea vorbind cu o dragoste filială cum rar se pomenește. A exersat apoi duhul rânduielii și al voii lui Dumnezeu în pravila de mănăstire, pe care o începuse încă din anul 1928, când, la 14 ani neîmpliniți, intrase ca frate în mănăstirea Sihăstria Voronei. Era călugăr de o viață și a rămas până la sfârșit mai vizibil în toate călugărul decât ierarhul.
„Este o pedagogie și o rânduială a lui Dumnezeu în toate” a încheiat Prea Fericitul, istoria tunderii sale în călugărie, ce avusese loc în anul 1935, la Mănăstirea Bistrița, când, împotriva voinței sale, primise numele de Teoctist, nicidecum Teodorit, așa cum își dorise cu multă ardoare: „Bistrița este mănăstirea mea de postrig și foarte mult îmi doream să port în călugărie numele Teodorit, nume mai rar și cu sonoritate plăcută. Chiar am transmis prin cineva dorința mea cuviosului stareț de atunci, Ghenadie Caraza, unul dintre cei mai distinși stareți de pe valea Bistriței. Dar voia lui Dumnezeu a fost ca fratele Toader să devină de sărbătoarea Schimbării la Față, monahul Teoctist. Când a primit din mâna mea foarfeca, vrednicul stareț mi-a tăiat din păr, zicând: „Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Și amin a fost”.
*
Erau anii de sfârșit ai regimului comunist și arhipăstorirea Prea Fericitului se confrunta cu
.png)
situații greu de imaginat astăzi. În București fusese demolat un număr de biserici, iar la Iași, unde Prea Fericitul era locțiitor de mitropolit, începuse ecranarea bisericilor, un nume meșteșugit sub care se ascundea sufocarea bisericilor între blocuri, cum se vede și astăzi la bisericile Sfântul Dumitru-Balș, Sfânta Treime și Sfântul Mina, fosta biserică luterană, din cartierul Păcurari. De câțiva ani se vorbea tot mai insistent despre proiectul „Centrele agroindustriale”. Începuse deja construirea blocurilor de locuințe în unele centre comunale, unde ar fi urmat să fie mutați sătenii cooperatori, viitorii muncitori agroindustriali. Prin comasare, multe sate urmau să fie desființate și odată cu ele bisericile și cimitirele sătești. Preoții ar fi urmat să fie aduși la biserica din centrul agroindustrial, iar pentru bunurile sacre să se creeze muzeul de obiecte bisericești și colecția de carte bisericească, după modelul care funcționa deja pentru mănăstiri.
A venit însă decembrie 1989 și marea vieții s-a înălțat de viforul ispitelor. La începutul lui ianuarie 1990, furtuna urcase Dealul Patriarhiei și Prea Fericitul, Ierarhul care purta de 40 de ani Crucea Ortodoxiei românești prin strâmtorările întortocheate ale istoriei vrăjmașe, căzuse sub vremi. Corăbierii Sfântului au făcut publică o „Mărturisirea de căință”, și și-au aruncat Patriarhul în valuri, precum odinioară corăbierii din Tars îl aruncaseră pe Iona Proorocul, la cererea aceluia: „Luați-mă și mă aruncați în mare și ea se va potoli” (Iona 1, 12). Tot așa le-a cerut și Prea Fericitul, adânc mâhnit de răsturnarea de atitudine a colaboratorilor săi, cum singur ne relatează. (http://www.memo.ro/news/Stiri.php?id =24885). Făcuse Prea Fericitul Teoctist paretisis patriarhal, luând asupră-și, cu smerenia călugărului de o viață, toate „neîmplinirile și vinovățiile Bisericii” - vorbe ales meșteșugite dar ipocrit folosite de unii, atunci ca și mai târziu. „Indiferent de câte s-au spus - și poate se vor mai spune - despre Patriarhul Teoctist, pare limpede că în acele zile de cumpănă și-a iubit Biserica mai mult decât pe sine”, scria arhimandritul, pe atunci, Bartolomeu Anania, în articolul intitulat „O retragere demnă”, publicat în „Vestitorul Ortodoxiei Românești”, nou înființat. (Bartolomeu Anania, „O retragere demnă”, în „Vestitorul Ortodoxiei Românești“, anul I, 1990, nr. 3, p. 1). La 18 ianuarie, Prea Fericitul Patriarh s-a retras la Mănăstirea Sinaia, ctitoria Cantacuzinilor, căreia pictura lui Pârvu Mutu i-a adus supranumele de „Catedrala Carpaților”. Aici a rămas până la 4 aprilie 1990.
În cuvântul rostit la Universitatea din Iași, cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa, în anul 2005, Prea Fericitul a spus că Bunul Dumnezeu i-a dat multe Cruci în viață sa, dar a avut totdeauna grijă să-i dea și „cireneni”. Cirenenii Crucii de atunci aveau să fie preoții, credincioșii și îndeosebi obștile monahale din Moldova.
*
.png)
Multe s-au schimbat în cei 17 ani păstoriți după revoluție, chiar și părerile criticilor săi. Mi se pare interesant portretul „Omul lui Dumnezeu”, pe care i l-a publicat în zilele priveghiului, doamna ziaristă Lelia Munteanu, mai ales că, în urmă cu 17 ani, șocase pe cei prezenți prin adresarea cu care și-a început interviul luat Prea Fericitului: „Prea Nefericite Părinte Patriarh”. Iată portretul: „Cum a fost Prea Fericitul Părinte? Uneori nefericit, adulat și batjocorit, curtat de politicieni, trădat și susținut cu devotament, același cu încăpățânare în tot amarul de ani în care lucrurile s-au schimbat, uneori dramatic, în jurul său. Desprins parcă din Filocalie, a fost un om care a pus măsură în toate, iertător și îndelung răbdător, un negociator redutabil care a pierdut puține bătălii. A avut curajul să reactiveze Mitropolia Basarabiei (decembrie 1992), l-a primit frățește pe Papa Ioan Paul al II-lea, scriind atunci, împreună cu Suveranul Pontif, o filă aurită în istoria bisericească universală, a simțit că trebuie să deschidă Biserica Ortodoxă Română spre lume, să-i reconstruiască dimensiunea socială, s-o adecveze spiritului modernității, fără să-i știrbească dimensiunea rugătoare”. (Lelia Munteanu, Omul lui Dumnezeu, în ziarul „Gândul”, 31 iulie 2007)
*
În Necrologul ce i l-a rostit la 3 august 2007, ziua înmormântării Prea Fericitului, urmașul său în scaunul mitropolitan la Iași și apoi și în scaunul patriarhal, Prea Fericitul Daniel, i-a sintetizat în cinci puncte „principalele trăsături spirituale ale personalității sale, ca daruri ale Duhului Sfânt pe care Arhipăstorul nostru le-a cultivat și le-a pus în slujba Bisericii și a țării noastre: „1. Un om total dăruit lui Hristos și Bisericii Sale; 2. Un martor și un mărturisitor al Crucii şi Învierii în viața Bisericii și a poporului român; 3. Un păstor harnic și un luptător înțelept; 4. Un slujitor al unității creștine și al apropierii dintre oameni; și 5. O lumină pentru lucrarea misionară a Bisericii. Părintele nostru Patriarh Teoctist rămâne pentru noi o călăuză binecuvântată, un chip luminos și un suflet mare, răbdător în încercări și iubitor de fapte bune”. (Cuvântul I.P.S. Daniel, în Vestitorul Ortodoxiei, anul XVII, nr. 407 - 408, august 2007, pp. 8-9).
*
„Mărturisesc acum, că numai Dumnezeu știe cu câta dragoste și iubire mi-am împlinit în viața mea, din tinerețe și până astăzi, îndatoririle legate de Biserica noastră strămoșească” spunea Prea Fericitul într-un interviu din anul 2007. Dumnezeu Atotștiutorul i-a și rânduit pentru aceasta „sfârșit creștinesc fără durere, neînfruntat și în pace”. L-a ținut întreg la minte și la trup pentru bunul mers al treburilor bisericești până la sfârșit, iar sfârșitul a venit repede, fără suferință îndelungată. „Nemâncat, ca la Sfânta Împărtășanie, domnule doctor!” - i-a răspuns medicului care urma să-l opereze. Și nemâncat a plecat să ia împărtășania cea deplină, din ziua cea neînserată a împărăției lui Dumnezeu.
Ne rugăm și cerem Bunului Dumnezeu să-i dăruiască Fericitului întru adormire, preaiubitului nostru Părinte Patriarh Teoctist, răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos!
Iași, 26 iulie 2014.
Preot Matei Corugă