ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

2 iulie 2012

BINECREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

(† 2 IULIE 1504)

Troparul Sfântului, glas 1:

 

Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri.

Istorie: Când s-au strâns Ţara la Direptate 

„Ei cu toţii au strigat într-un glas: Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! Şi cu toţii l-au rădicat Domn şi l-au pomăzuit spre domnie mitropolitul Teoctist”. (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (1352-1594), ediţia P. P. Panaitescu, editura ESPLA, Bucureşti, 1955, p. 83).

 1. Voievodul - Unsul lui Dumnezeu.

Pomăzuirea sau mirungerea voievodului oficiată de Mitropolitul Ţării este a doua treaptă a tainei Mirungerii. Prin ea se dă voievodului harul conducerii poporului ca „un episcop al treburilor din afara Bisericii”, după expresia lui Eusebiu de Cezareea. Pomăzuirea sau mirungerea dă voievodului patru daruri sacre: un nume nou - Ioan, legitimitate, autoritate şi imunitate. Această lucrare sfântă se face din mila lui Dumnezeu (бж7іею мл7стію - bojieiu milostiu).

   a. Numele nou.

Numele nou Ioan, prescurtat în scris Їw7 de la Їwaннъ, semnifică alesul lui Dumnezeu. În urice şi pisanii, Ştefan cel Mare se intitulează: „Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod”.

b. Legitimitatea sacră

Legitimitatea sacră este exprimată prin titlul de „Voievod, Domn, Singur - Stăpânitor, Autocrator sau Samoderjaveţ, apelat de popor cu titlul Măria Ta”. La aceste titluri primite din mila lui Dumnezeu se adaugă legitimitatea biologică de „os domnesc”, prin menţionarea calităţii de „Fiul lui Bogdan voievod”.

c. Autoritatea sacră

Dreptul de a judeca cu sabia (jus gladii), decurge tot din mila lui Dumnezeu confirmată prin pomăzuirea voievodului. „Drept aceea, - învaţă Sfântul Neagoe Basarab pe fiul său Theodosie - fiecărui împărat sau domn căruia i se dă împărăţia şi domnia, din mila lui Dumnezeu i se dă. Căci împărăţiile şi judecăţile sunt ale lui Dumnezeu, şi pentru aceea se dau împărăţiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate. Iar pre cei răi, carii fac fărdelege, să-i judece cu caznă şi cu certare”. (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţia Dan Zamfirescu şi George Mihăilă, editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 187.

d. Imunitatea sacră

Inviolabilitatea personală decurge din harul voievodal de a conduce poporul încredinţat de Dumnezeu ca „un episcop al treburilor din afara Bisericii”.Cel care atentează asupra alesul lui Dumnezeu săvârşeşte lèse majesté, ofensează Majestatea lui Dumnezeu. Dacă voievodul nu mai împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el pierde această imunitate sacră.

2. Voievodul purtător de biruinţă, ”побэдон0сец”

a. Luptător pentru Moldova şi creştinătate (hristianstvo)

Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei, scris în 1475 (în lb. slavonă), îl numeşte pe Voievod cu titlul Sf. M. Mc. Gheorghe ”побэдон0сец” adică, purtător de biruinţă” (P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie Silvia Panaitescu, prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 73).

b. Sfinţii luptă alături de Ştefan cel Mare, după cum ne spune cronicarul Grigore Ureche:

- 1475. La Podul Înalt:

„Deci ajutorând puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au cuprins pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. … „Şi într-aceea laudă şi bucurie au zidit biserica Sfântului Ioan Botezătorul, în târg în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu de biruinţă ce au făcut”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 92-93).

- 1481. Râmnic:

„Au biruit Ştefan vodă cu mila lui Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a tuturor sfinţilor şi cu ajutoriul Sfântului şi Marelui Mucenic al lui Hristos Procopie. … Zic să se fie arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare şi într-armat ca un viteaz, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dând vâlvă oştirii lui. Ci iaste de a-1 şi credere acest cuvânt, că dacă s-au întors Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitor, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenic Procopie, la sat la Bădeuţi, unde trăieşte şi pănă astăzi”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 96-97).

- 1497. Codrii Cosminului:

„Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luând ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Precistii şi a Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile i-au biruit … ajutând şi Sfântul Mucenic Dimitrie, călare şi într-armat ca un viteaz, şi iaste de a şi credere, de vreme ce au zidit biserică în Suceava”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 104, 106).

3. Poartă a creştinătăţii - ”porta della christianita”

 - Scrisoarea din 25 ianuarie 1475, trimisă după Bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, ca cerere şi avertisment atât papei Sixt al 4-lea, cât şi dogelui Veneţiei: „Noi am luat cu toţii sabia în mână şi, cu ajutorul Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei; pentru care lucru lăudat să fie Dumnezeul nostru … Dar dacă ţara noastră, această „poartă a creştinătăţii - porta della christianita - va fi pierdută de mine, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. (Ştefan cel Mare chema pe principii creştini la organizarea unei coaliţii de apărare „împotriva duşmanului creştinătăţii, până mai este vreme. Dezastrul de la Mohacs din 1526 şi asediul Vienei din 1683, aveau să-i dea dreptate). „Iar noi, din partea noastră — spune el — făgăduim, ρe credinţa noastră creştinească, că vom sta în picioare, noi cu capul nostru, şi ne vom lupta până la moarte pentru creştinătate. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, de data aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mâna cea dreaptă”. (G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 171)

- Scrisoarea din 8 mai 1477, trimisă Senatului Veneţiei, privind înfrângerea din iulie 1476, de la Valea Albă - Războieni: „Eu, împreună cu curtea mea, am făcut се-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”. (G. Mihăilă, op. cit., p. 180).

Ne-am fi aşteptat să fie o scrisoare de scuză şi eventual reproş faţă de fidelitatea principilor creştini privid spiritul de cruciadă împotriva Semilunii, dar Ştefan cel Mare gândeşte după logica Psalmului 50, „a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”.

4. De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 (1504).

Fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani, în toate părţile se bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile, vă leato 7012 (1504). Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi pe toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţinea Ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pre turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor, „pentru că turcii sunt de Dumnezeu lăsaţi certare creştinilor şi groază tuturor vecinilor”. (Grigore Ureche, op. cit., p. 118).

5. Ştefan cel Mare şi regele David.

„Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat, mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştiia a-1 acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vâriea, ca văzându-1 ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia rar război de nu biruia. Şi unde biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în Mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă aparatură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zic sveti (sfântul) Ştefan vodă nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajuns. Au domnit Ştefan vodă 47 de ani, 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi-ţiitoriu  preste toată ţara. (Grigore Ureche, op. cit., p. 111-112).

„Este demn de amintit - scrie PS Calinic Botoşăneanul în cartea sa Sfinţii - mlădiţe din Hristos - ceea ce a spus episcopul Anastasie al Râmnicului, în 1904, cu prilejul sărbătoririi a patru secole de la mutarea la cele veşnice a vrednicului domnitor: „Rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-a adus în acest lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor. În această credinţă a împodobit el pământul ţării cu biserici şi credinţa lui l-a mântuit”. (Calinic Botoşăneanul, Sfinţii - mlădiţe din Hristos (51 de predici), editura Doxologia, 2010, p. 130).

Preot Matei Corugă