Părintele Dumitru Stăniloae (16.12.1903 – 6.10.1993)
(Evocare publicată în revista „Theologia Pontica”, anul VI, nr. 1-2 (2013), pp. 26-35).
(Evocare publicată în revista „Theologia Pontica”, anul VI, nr. 1-2 (2013), pp. 26-35).
1. Teologul
Comemorarea unui centenar de la naşterea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, precum şi a unui deceniu de la mutarea sa la Hristos Domnul, prilejuieşte Bisericii noastre şi mai ales şcolilor teologice multiple manifestări: se întrunesc congrese, se ţin cicluri de conferinţe şi evocări, se publică articole şi studii, toate consacrate celui mai mare teolog ortodox al secolului 20, precum şi operei sale teologice, unice ca însemnătate, dar şi ca întindere, în ortodoxia contemporană.
Dumnezeu l-a
înzestrat cu lungime de zile şi cu harisma scrisului, iar părintele profesor,
timp de peste şase decenii, şi-a folosit mintea şi sufletul ca să ne înnoiască
gândurile şi să ne tâlcuiască tainele lui Dumnezeu. „Nimeni n-a descoperit ca
dânsul, - scrie ucenicul său, înaltul Antonie al Ardealului, sensuri noi acolo
unde nimeni nu le mai bănuia, nici n-a elaborat mai pe înţeles şi cu noi
înţelesuri, o teologie a lumii, o teologie a persoanei, plecând de la
Dumnezeu-Persoana, o teologie a armoniei, aşa cum se reflectă ele în alcătuirea
sufletului românesc".(A. Plămădeală, De
la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 128).
Impresionaţi
de harisma scrisului său, unii l-au asemănat cu marele teolog elveţian, Karl
Barth (1886 f 1968), care, la vârsta de 82 de ani, încă mai scria al 13-lea
volum al monumentalei sale Kirchliche Dogmatik (Dogmatica Bisericească). Despre
această revărsare de har în scrisul părintelui Stăniloae, mărturiseşte înaltul
Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului - "colegul" mai
tânăr al părintelui la şcoala de spiritualitate filocalică, „Rugul
Aprins", de la mănăstirea Antim - ca şi de la şcoala suferinţelor îndelung
îndurate în puşcăria de la Aiud. „A fost o vreme - scrie înaltul ierarh - când
lucram împreună cu părintele Stăniloae în aceeaşi încăpere din incinta
Antimului. Ieşisem din puşcărie de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi
scriam pentru reviste, măcar că nu aveam dreptul la semnătură. Atunci l-am
văzut cum lucrează şi nu ştiam dacă trebuia să-l invidiez ori să-l admir. Eram
fascinat de repeziciunea cu care părintele era în stare să aştearnă zeci de
pagini, parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul lui
aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast
cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe
de hârtie. Rar câte o ştersătură, tot atât de rară verificarea din fugă a unui
citat patristic. Omul nu părea că mucezise în puşcărie; totul într-însul se
păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie; era
trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai este nevoie
să-L ţii minte, că te ţine El. Urmărindu-1 pe părintele Stăniloae cum scria, am
ştiut că există o febră a Duhului Sfânt; o învăpăiere a celor aleşi de Domnul
să tâlcuiască în cuvinte, ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii
de Academie, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, scrisul părintelui
Stăniloae era o harismă; nu, nu stare de (p. 26)
graţie, ci revărsare de har." (Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a
Ortodoxiei, Cluj, 2002, p. 33).
Zece coloane
din Dicţionarul Teologilor Români, publicat în 1996, de părintele profesor
Mircea Păcurariu, abia reuşesc să enumere în titluri opera părintelui
Stăniloae: lucrări, traduceri, studii de Teologie Dogmatică, lucrări cu
caracter istoric şi în încheiere, o coloană şi jumătate numai cu titluri din
literatura scrisă în ţară şi în străinătate, despre părintele Stăniloae Din
1996 încoace, lista aceasta tot creşte.
Pentru cei
mai mulţi dintre noi, părintele Stăniloae înseamnă doua cărţi fundamentale: Teologia Dogmatica Ortodoxă, în trei
volume, ediţia princeps apărută în anul 1978, la IBMBOR şi Filocalia sau culegere din scrierile Părinţilor Bisericii, care arată
cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, în douăsprezece volume; la
Sibiu, primele patru volume între anii 1946-1948 şi după două decenii, la
IBMBOR volumele 5-10 şi 13 între 1976-1991; Volumul 11 a apărut la editura
Episcopiei Romanului, în anul 1990. însuşi părintele considera aceste cărţi ca
reprezentative pentru activitatea sa, după cum aflăm din ultimul său interviu,
din 30 august 1993. La întrebarea: - „Din toate cărţile Sfinţiei Voastre
consideraţi că este una mai importantă?". - " Poate că Dogmatica este
cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii ar putea forma
o Teologie Dogmatică Duhovnicească de sine stătătoare. Dar Dogmatica e cea mai
sistematică" (Costion Nicolescu, Părintele
Dumitru Teologul - ultima convorbire, Ortodoxia, 1993, nr. 3-4, p. 188).
2. Profesorul nostru de Teologie Dogmatică
Voi încerca
în această evocare să aduc o mărturie despre părintele Stăniloae, profesorul
nostru de Teologie Dogmatică la Institutul Teologic din Bucureşti, ca unul care
i-am audiat prelegerile între 1969-1973, adică, ultimul an la cursurile de
licenţă, şi trei ani, la cursurile de doctorat. 1969 a fost primul an după
robia de la Aiud, când părintele Stăniloae a fost acceptat să predea din nou
cursuri pentru studenţi. Până atunci, fusese profesor numai pentru doctoranzi,
începând din 1965. Dar plecând în străinătate cu o bursă de studii părintele
Ioan Bria, cel care avea să devină reprezentantul Bisericii noastre la
Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, i s-a permis părintelui să tină
şi cursurile pentru licenţă.
Cunoşteam
numele părintelui Dumitru Stăniloae, ca traducător al Filocaliei, încă de când
eram elev la Seminarul de la Neamţ, deoarece primisem în dar de la sora mamei,
monahia Sebastiana, cele patru volume ale Filocaliei de la Sibiu, ca s-o
pomenească nepotul, când va ajunge să slujească la Sfântul Altar. Scrisese pe
prima pagină a volumului întâi şi o dedicaţie: „Să citeşti Filocalia ca să afli
cum schimbă credinţa sufletul şi viaţa omului. Poiana, anul 1962, la hramul
Sfintei Vovidenii". Volumele Filocaliei de la Sibiu, traduse din greceşte
de „Protopop Stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia Teologică
Andreiană". De aici cunoaştem numele părintelui. Cele patru volume ale
Filocaliei de la Sibiu sunt cărţi bibliofile, cartonate, cu copertă aurie,
scrisă cu literele vechii noastre grafii bisericeşti, cu iniţială ornată, ca de
manuscris, iar între coperţi, cu literă mare, aerisită şi lizibilă, textul
parcă te îndeamnă să-l citeşti. Erau primele mele cărţi de teologie, cărţi
frumoase şi cu multă personalitate, făcute parcă pe măsura părintelui
Stăniloae, aşa cum aveam să-l cunosc mai târziu, la Bucureşti: un preot înalt,
voinic, cu faţa luminoasă, radiind multă (p. 27)
blândeţe şi bunătate. Se purta cu barbişon şi pieptănat cu cărare; de cele mai
multe ori îmbrăcat în reverendă gri, ducând totdeauna cu sine o geantă doldora
de cărţi şi manuscrise, iar cu mersul său, cam agale, părea mereu preocupat de
gânduri. Nu arăta însă vârsta celor vreo 65 de ani, cât avea pe atunci, şi nici
că trecuse prin atâtea necazuri. Ne-a predat, cu voce calmă şi uniformă, partea
a doua a Teologiei Dogmatice şi Simbolice: Dumnezeu Mântuitorul, Sfinţitorul şi
Judecătorul. Avea un stil aparte în comparaţie cu ceilalţi profesori. Ajuns în
sală, părintele se aşeza la catedră şi pentru a intra în subiectul prelegerii,
citea de obicei câteva paragrafe dintr-un manuscris, scos din geantă. Cititul
era un fel de pretext pentru parantezele ce urmau şi care erau întotdeauna
foarte interesante. Se ridica de la catedră şi ne vorbea plimbându-se prin
sală, fără să ne privească, mereu revenind şi adâncind ideile, cu alte cuvinte
şi cu alte imagini, mlădiind limba teologiei ca un poet. La plecarea părintelui
din sală, rămâneam încântati de frumuseţea ideilor, ca bătrânica din cunoscuta
snoavă teologică: întrebată despre ce a predicat părintele, răspunde: „Nu ştiu,
maică, dar tare frumos a mai vorbit!" Prelegerile părintelui Stăniloae nu
erau uşor de reţinut şi nici de redat cu propriile noastre cuvinte. Dar spre
norocul nostru, la părintele Stăniloae nu existau restanţe. Părintele Costache
Buzdugan, care apoi i-a şi fost doctorand la Teologie sistematică, asemăna
orele de curs ale părintelui cu ploile molcome de toamnă. „Uneori - zicea el -
ai impresia că părintele profesor a uitat de noi, şi-şi vorbeşte sieşi,
scufundat în tainele lui Dumnezeu. Un Dumnezeu singur şi izolat în metafizică -
imita părintele Costache vorbele profesorului - nu s-ar simţi bine. Un Dumnezeu
care nu naşte pe Fiul este un Dumnezeu sterp şi înfricoşător; n-ar mai fi
Dumnezeu-Iubire".
Dumnezeu
este iubire, aşa s-a şi intitulat cursul pe care ni l-a predat nouă,
doctoranzilor de la Teologie istorică, în primul an, urmat apoi de cursul,
Sfânta Treime - structura supremei iubiri iar în ultimul an, cursul Unitate şi
diversitate în tradiţia ortodoxă. îmi amintesc de una din celebrele sale
paranteze, când ne-a vorbit despre apelativele Maicii Domnului în limbile
Ortodoxiei, pentru a ne ilustra cât de subtilă este diversitatea în tradiţia
ortodoxă. "Numai apelativul românesc - zicea părintele - are în sine
încărcătura iubirii pioase, ba chiar şi un duh de alintare: „Maica Domnului,
Măicuţa Domnului", cea cântată în cunoscutul imn al pelerinilor călători
spre Mănăstirea Nicula de hramul Adormirii; pe câtă vreme grecii şi slavii
accentuează aspectul raţional şi doctrinal al dogmei mariologice prin
apelativele lor: „Panagia - Prea Sfânta" şi respectiv „Bogorodiţa - de
Dumnezeu Născătoarea".
Avea
părintele Stăniloae un har special în a nuanţa ideile, abordându-le prin
cuvinte de circumscriere, ca de exemplu: ceva, totuşi, oarecum, într-un anume
fel, orişicât, întrucâtva", subliniind mereu că în cuvânt taina coexistă cu
precizia, însă taina neputând fi nicidecum epuizată, o exprimăm aşa ca şi cum
am fi în drum spre ea, apropiind-ne de ea. Exemplifica aceasta cu unele cuvinte
româneşti, care au ceva intraductibil în ele; o elaborare adusă - zicea
părintele - din limba Liturghiei. Cum să traduci de exemplu, cuvinte precum
„cuviinţă sau dor", când au atâta bogăţie de sens în comparaţie cu
rădăcinile lor latineşti: convenţia şi dolor.
Acest har al
cuvântului ne făcea să vedem în părintele Stăniloae un alt fel de profesor, adică
un profesor care nu voia să ne înveţe definiţii despre Dumnezeu şi tainele Lui,
ci mai curând să ne mijlocească imagini vorbite despre Acel Dumnezeu al
rugăciunii, care încălzeşte sufletul şi-i dă aripi duhovniceşti. Simţeai că
vorbele lui (p. 28) izvorăsc din adevăruri
trăite, iar prin frecventele sale reveniri, reformulări şi adânciri ale ideilor
expuse, ne-a făcut să înţelegem neputinţa cuvântului omenesc în a formula
adevărul inepuizabil despre Dumnezeu. Modul de exprimare al părintelui era în
evident contrast cu tonul categoric şi ultimativ al unor texte teologice, care
idolatrizează puterea cuvântului omenesc, de parcă ar vrea să închidă Adevărul
în vorbele oamenilor; încercări care sfârşesc de regulă în filozofie sau în
ideologie. „Nu eşti teolog - zicea părintele - dacă te-ai anchilozat în
memorarea şi reproducerea unor definiţii, elaborate încă din evul mediu de
teologia scolastică". Această smerire a limbajului teologic, a termenilor
tehnici şi a cunoscutelor scheme de manual am putut-o constata cu toţii în anul
1978, când a apărut capodopera vieţii sale, „Teologia Dogmatică Ortodoxă".
Aici părintele Stăniloae reformulează capitolele consacrate în manualele
clasice de dogmatică şi părăseşte limbajul scolastic. Scrisul său este altfel,
curge în fraze lungi şi cu meandre, părintele nevrând să pună în lumină o
informaţie teologică oarecare, ci să transmită adevăruri îndelung meditate şi
trăite în viaţa lui duhovnicească. Mereu se raportează la textul patristic şi
actualizează împreună cu sfinţii părinţi teologia persoanei şi a comuniunii de
iubire între Persoana Absolută şi smerita persoană umană. Este cu adevărat un nou discurs teologic, o noua gramatică a
gândirii despre Dumnezeu şi despre om. De aceea, citindu-1 pe părintele
Stăniloae, în primul rând, creştem lăuntric, ne edificăm şi ne împărtăşim
duhovniceşte. Aş mai adăuga că Dogmatica părintelui Stăniloae se citeşte precum
Scriptura, adică insistând şi revenind.
Ceea ce
aduce nou Dogmatica sa, ne spune însuşi părintele, în prefaţa cărţii: „Ne-am
străduit în această sinteză să descoperim semnificaţia duhovnicească a
învăţăturilor dogmatice şi să evidenţiem adevărul lor în corespondenţa lui cu
trebuinţele adânci ale sufletului, care îşi caută mântuirea şi înaintează pe
drumul ei, în comuniune cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o
anumită experiere a lui Dumnezeu, comuniunea supremă şi izvorul puterii de
comuniune. Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dogmelor ca
propoziţii abstracte, de un interes pur teoretic, fără legătură cu viaţa
duhovnicească a sufletului. Dacă o Teologie Dogmatică Ortodoxă însemnează o
interpretare a dogmelor - în sensul scoaterii la iveală a adâncului şi
nesfârşit de bogatului conţinut mântuitor, adică viu şi duhovnicesc, cuprins în
scurtele lor formulări, noi credem că o adevărată Teologie Ortodoxă este aceea
care se angajează pe acest drum. Ne-am condus în această străduinţă a noastră
de modul în care au înţeles învăţătura Bisericii sfinţii părinţi de odinioară,
dar am ţinut seama în interpretarea de faţă a dogmelor şi de necesităţile
spirituale ale sufletului, care îşi caută mântuirea în timpul nostru, după
trecerea prin multe şi noi experienţe de viaţă, în cursul atâtor secole, care
ne despart de epoca sfinţilor părinţi. Ne-am silit să înţelegem învăţătura
Bisericii în spiritul părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum
credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul
nostru, aşa cum n-au făcut abstracţie de timpul lor." ( Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, editura IBMBOR, 1978, voi. 1, p. 5-6).
Părintele
Stăniloae era Profesorul într-o pleiadă de profesori, din care n-au lipsit
numele celebre. Toţi predau Teologie, o ramură sau alta a ştiinţelor teologice;
unii excelau în exegeză, alţii în oratorie şi ştiinţă. El însă slavoslovea
Teologia, făcând ceea ce părinţii filocalici numesc lucrare de zidire
duhovnicească. De aceea marele profesor şi orator, patrologul I. G. Coman i-a
dat supranumele de „îndrumătorul de Dogmă",
inspirată din Sfântul Grigorie de Nazianz. (p. 29)
„Teologia părintelui Stăniloae - scrie înaltul mitropolit Daniel, ucenic al
marelui profesor, îndeamnă la rugăciune şi pune mintea cititorului în stare de
Liturghie. Acest dar nu poate veni decât de la un autor, care are în minte şi
în inimă starea de rugăciune".(I.P.S. Daniel al Moldovei şi Bucovinei,
Părintele Stăniloae - om al rugăciunii, mărturia unui discipol, Vestitorul
Ortodoxiei, 1 mai, 2003, p. 6).
3. Cel mai mare teolog ortodox al secolului XX
De la anii studenţiei
noastre s-au schimbat multe. Şi în tot acest răstimp, „Rugul aprins al teologiei noastre" a răspândit atâta lumină în
jurul său, încât înaltul Antonie al Ardealului scrie că părintele Stăniloae „se
numără de pe acum între sfinţii părinţii ai Bisericii, ca dascăl şi îndrumător
de generaţii, deschizător de drumuri şi maeut, care a schimbat gândirea şi a
fixat puncte cardinale de orientare pentru mulţi teologi, oameni de cultură şi
ierarhi ai Bisericii noastre de astăzi". (A. Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia,
Sibiu, 1997, p. 129).
Spiritualitatea
românească îi datorează suflul nou de viaţă duhovnicească, determinat atât de
impactul operei, cât şi de modelul filocalic al vieţii sale. Despre rostul
părintele Stăniloae în viaţa spirituală s-au exprimat mai multe personalităţi
culturale: Modelul şi învăţătorul nostru
întru Ortodoxie, - aşa l-a numit doamna academician Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Părintele
Redeşteptării filocalice, cel care prin Filocaliile sale, această summa a
tradiţiei ortodoxe, a redeşteptat idealul uman al realizării spirituale şi
scopul suprem al îndumnezeirea omului, - aşa l-a numit academicianul Virgil
Cândea.
Ca dintru-un
izvor de apă vie s-au adăpat din opera părintelui Stăniloae marii noştri
duhovnici; unii mutaţi la Domnul, precum părinţii: Ilie Cleopa de la Sihăstria
şi Sofian Boghiu de la Antim; alţii încă învăţându-ne, precum părinţii: Arsenie
Papacioc de la Techirghiol, Teofil Părăianu de la Sâmbăta şi Petroniu Tanase de
la Athos - toţi fiind dătători de lumină din lumina filocalică a părintelui
profesor Dumitru Stăniloae, toţi formând "generaţia Stăniloae."
Lucrul la
Filocalii a devenit izvorul din care au curs cărţile părintelui, „începând cu „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie
Palama", Sibiu, 1938, - mărturiseşte părintele - am pornit pe calea pe
care a mers mai departe toată teologia mea, teologia
iubirii, a iubirii de Dumnezeu, a iubirii de Hristos şi a iubirii de
oameni. Sfântul Grigorie Palama învaţă despre prezenţa lui Dumnezeu în taine,
în harul necreat. Apoi am scris Iisus
Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1942, ca să arăt cât de mult este
preţuit omul de Dumnezeu, că însuşi Fiul lui Dumnezeu se face om pentru noi şi
se dă de model, cum trebuie să fie omul/' (Monahul Ignatie Marica, Via Dolorosa a părintelui profesor Dumitru
Stăniloae, Ortodoxia, nr. 3-4,1993, p.195).
Un
instrument al Duhului Sfânt a fost pentru părintele Stăniloae, ieromonahul
Arsenie athonitul de la mănăstirea Brâncoveanu, deoarece îndemnul şi
insistenţele lui l-au determinat să continue lucrul la Filocalii, izvorul
fundamental al întregii sale opere teologice. (Filocalia, Sibiu, 1947, ediţia II, vol. I, p. 11-12). Pentru că de
aici au curs într-un şir continuu: Teologia
Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978; Spiritualitatea Ortodoxă, (volumul 3
al Teologiei Morale, - de fapt un subterfugiu pentru a putea fi publicat în
acei ani, cursul de Ascetică şi Mistică Ortodoxă, ţinut de el la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, între anii 1947-1950); Spiritualitate şi Comuniune in Liturghia (p.
30) Ortodoxa, Craiova, 1986; Chipul Nemuritor nl lui Dumnezeu,
Craiova, 1987; Studii de Teologie
Ortodoxă, Craiova, 1990; Ascetica şi
Mistica Creştină sau Teologia Vieţii Spirituale, Bucureşti, 1991; Reflexii despre Spiritualitatea Poporului
Român, Craiova, 1992; Sfânta Treime
sau la început a fost Iubirea, Bucureşti, 1993; Comentariu la Evanghelia după Ioan, Craiova, 1993 şi ultima, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Cluj,
1993.
Din lucru la
Filocalii s-a născut de fapt recunoaşterea unanimă a părintelui Stăniloae, ca
fiind cel mai mare teolog ortodox al
secolului XX. Condeiul îndrăzneţ al unui alt ucenic al părintelui, preotul
prof. Ioan Buga, scrie că: „Părintele Stăniloae, profesorul, se numără între
marii sintetizatori ai Teologiei, pe care Dumnezeu ni-i trimite, tot la şapte
veacuri o dată: în primul veac ne-a trimis pe Sfântul Ioan Teologul, peste
şapte veacuri, pe Sfântul Ioan Damaschinul, peste alte şapte, pe Sfântul
Grigorie Palama, iar acum, ne-a trimis pe Părintele Dumitru-Teologul".
(Pr. Prof. Ioan Buga, Unde a fost
Biserica? editura Sfântul Gheorghe-Vechi, 2001, p. 110).
Mai realist
mi se pare să-l comparăm pe părintele Stăniloae, ctitorul Filocaliei româneşti,
evident mutatis mutandis, cu Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, părintele
Dobrotoliubiei slavone. Pentru că şi pe atunci, ca şi în vremea părintelui
Stăniloae, Ortodoxia românească suferea de lipsa scrierilor sfinţilor părinţi,
duhul trăirii se răcise şi rugăciunea trebuia redescoperită. Şi întocmai ca la
Paisie, şi la părintele Stăniloae ţinta lucrului la Filocalie nu este opera
culturală, ci lucrarea de zidire duhovnicească. Sperăm să se ivească şi la noi
lavra Optina, care să valorifice opera părintelui Stăniloae, aşa cum au
valorificat teologii slavi Dobrotoliubia lui Paisie, căci de la lavra Optina şi
de la Dobrotoliubie a pornit mişcarea de înnoire spirituală a Rusiei, de unde
apoi au izvorât, atât literatura lui Dostoievski, cât şi operele marilor
gânditori şi teologi ruşi, fondatorii şcolilor de teologie Sfântul Serghie, de
la Paris şi Sfântul Vladimir, de la New York. Au strălucit acolo de-a lungul a
peste opt decenii, personalităţi precum: Serghei Bulgakov, Paul Evdokimov,
Dmitri Merejkovski, John Meyendorff, Alexander Schmemann, Boris Bobrinskoi şi
Olivier Clement.
Ar fi greşit
să ni-1 închipuim pe părintele Stăniloae doar în turnul de fildeş al teologiei
filocalice, deoarece el a fost şi un strălucit gazetar şi apologet, cu multă
fermitate în apărarea dreptei credinţe. Au rămas puncte de reper în scrisul său
apologetic lucrările: Poziţia lui Lucian
Blagafaţă de Creştinism şi Ortodoxie, Sibiu, 1942 şi Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului
român, Bucureşti, 1973.
Ultimele
cuvinte apologetice avea să le scrie părintele Stăniloae în 1991, provocat de
scrisoarea deschisă a unui profesor greco-catolic, din Reghin, Ioan Butiurca,
prin care se reproşa „stimatului domn preot profesor Dumitru Stăniloae, că vrea
să-i silească pe cei ce ar dori să revină la Unirea cu Roma, să nu o
facă". Aşa răstălmăcise preopinentul articolul părintelui: Originile apostolice ale creştinismului
românesc, apărut în ziarul România
Liberă, din 23 octombrie 1991. „Am expus nişte convingeri - răspunde
părintele - şi apelam prin acestea la conştiinţa fraţilor uniţi a căror
libertate o respectăm. Rămânem prin aceasta pe linia apostolilor şi a urmaşilor
lor, care n-au silit pe nimeni să primească dreapta credinţă, ci adesea au
primit ei înşişi moartea, mărturisind-o. Nu vom imita pe Habsburgi, care au
constrâns la Uniaţie. Ortodoxia rămâne fidelă lui Hristos şi apostoli
Săi." (A se vedea: România Liberă,
din 23 şi 28 octombrie 1991, p.5, Lumea
Creştină).
În ultimul
său interviu, din 30 august 1993, avea să revină asupra relaţiei dintre
credinţă şi naţiune: „E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este
una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură
prea (p. 31) strânsă între Ortodoxie şi
naţiune, că naţiunea ar trebui să fie pe locul doi. întâi să-L iubeşti pe
Dumnezeu şi apoi naţiunea. Dar naţia este lăsată de Dumnezeu. Fiecare naţie are
un fel al ei de a prinde spiritualitatea, aşa cum are fiecare om. Naţiunea
noastră de la început a fost aşa, creştin ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două
aspecte, cel puţin la noi". (Costion Nicolescu, art. cit., p. 189). în
acelaşi an 1991, în articolul: Persoana umana, lumină şi taină, părintele
Stăniloae reia un gând despre Lucian Blaga şi generaţia lui: „în urma cu 50 de
ani - scrie părintele - vedeam numai partea negativă a gândirii lui Blaga, deşi
el foloseşte o terminologie creştină: transcendentul, eonul dogmatic şi Marele
Anonim"; cât despre Emil Cioran, el este nemulţumit de lumea aceasta,
pentru că nu există decât lumea aceasta; Eugen Ionescu vede în lume doar
absurdul existentei. Toti simt nevoia de Ceva, care să dea sens existentei,
fiindcă, de îndată ce vedem lumea legată de Dumnezeu, aceasta devine raţională,
armonioasă şi minunată. Altminteri, este absurdă şi lipsită de sens" (România Liberă, art. cit.,30 martie,
1991, p. 5).
Singura
„patimă" a părintelui Stăniloae, - se minuna şi părintele de câte
înţelesuri are cuvântul „patimă" în limba română - a fost patima iubirii
pentru Biserica neamului său; Biserica şi naţia, două fiinţe neîmpărţite şi
nedespărţite. Cuvintele scrise de el în articolul: Ortodoxie şi latinitate,
apărut în 1939, unde afirmă că: „Românii reprezintă un unicat între popoarele
Europei, fiind singurul de origine latină şi de credinţă ortodoxă, aparţinând
în egală măsură Occidentului şi Răsăritului, ca o punte între cele două
lumi", ar putea deveni temelia politicii noastre de stat, în contextul
reaşezării Europei de astăzi. (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, editura ARBN, 1992, p. 87).
La vârsta de
86 de ani, pusă de psalmist sub semnul ostenelii şi al durerii, părintele
Stăniloae s-a avântat în valurile vieţii noastre bisericeşti, numărându-se
între membrii fondatori ai Grupului de Reflecţie pentru înnoirea Bisericii. Era
o vremea când multe păreau a fi în deriva la noi. Despre activitatea sa în
cadrul Grupul scrie tot colegul său,
înaltul Bartolomeu al Clujului, pe atunci arhimandrit şi membru cofondator: „Se
purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi
scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului şi rămânea
optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altă
dată, care săreau cu toţi să-şi apere Biserica, în ceasurile de cumpănă".
(Bartolomeu Valeriu Anania, op. cit.,
p. 34). Dumnezeu însă îi mai rezervase o bucurie din marile bucurii dăruite pe
rând, ca o compensare a multelor necazuri din viaţa sa. „O mare bucurie a fost
pentru mine, când am fost ales membru al Academiei Române, în 1991 şi apoi când
mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti,
în anul 1992". (Costion Nicolescu, art.
cit., p. 187).
Colindase
părintele Stăniloae, începând de prin 1968, toate marile centre teologice ale
Apusului: Freiburg, Heidelberg, Oxford şi Roma, purtând în lume gândul românesc
despre Dumnezeu; conferenţiase la numeroase universităţi ca un adevărat
exponent al Ortodoxiei în lumea protestantă şi catolică; primise titlul de
Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Salonic, în 1976, Tübingen, Belgrad
şi al Institutului Sfântul Serghie, de la Paris, în 1982, apoi al universităţii
din Atena, în 1991, primise la Canterbury Ordinul Crucea Sfântului Augustin, în
1981 şi Premiul Lukas al Facultăţii de Teologie din Tiibingen, în 1982. Numai
acasă, în patria lui, proorocul aproape nonagenar nu fusese încă bine primit.
Dumnezeu însă i-a dat această satisfacţie, pe care o citim în cuvântul său
intitulat Spiritualitate integrală,
ţinut în faţa (p. 32) intelighenţiei
româneşti, la 22 iunie 1992, când i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Bucureşti: „Ceea ce mă bucură cel mai mult -
rosteşte părintele Dumitru Stăniloae - este că prin acest eveniment se
manifestă, pentru prima dată la noi, o atenţie spiritualităţii pe care o
reprezint, în care conştiinţa este unită cu credinţa strămoşească a poporului
şi a Bisericii Ortodoxe Române, care a avut un rol hotărâtor în menţinerea
identităţii proprii şi a unităţii lui, pentru care poporul nostru a trebuit să
depună grele şi continui eforturi şi să aducă nesfârşite jertfe, ajutat şi
însufleţit mereu de Biserica lui". Bucurie mare, pentru că venea de la
patria sa şi de la fraţii săi de limbă, de credinţă şi de neam. (Pr. prof.
Dumitru Stăniloae, Cuvânt rostit la decernarea
titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti publicat în
7 Dimineţi cu Părintele Stăniloae,
Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, editura Anastasia, 1992, p.
259-265).
Aş încheia
această evocare cu visul părintelui Stăniloae, relatat de către domnul Sorin
Dumitrescu în epilogul cărţi mai sus-citate la p. 269-270. „Era în ziua de 6
august 1992, sărbătoarea Schimbării la Faţă, când m-a sunat foarte de dimineaţă
părintele Stăniloae şi mi-a povestit visul său, insistând să-l adaug cărţii
noastre, ce tocmai urma să apară: „Domnule Sorin - zice părintele - astă noapte
mi-a apărut în vis îngerul... Ceva nemaipomenit de frumos, de bun... ca un
copil... da, era chiar un copil... Şi-l ţinea în braţe un mitropolit, care mi-1
întindea... Nu ştiu cine să fi fost mitropolitul... Parcă era Antonie... în
fine, nu-i mai reţin chipul... Dar îngerul... Ce minunată făptură! Câtă bucurie
mi-a rămas în suflet... M-am trezit extrem de fericit... Da, da...o mare
fericire... Ceva nemaipomenit". Părintele Stăniloae pregusta frumuseţile
Raiului cu îngerii săi, încă din neputinţele trupului nonagenar. - „Ce Vă doriţi cel mai mult acum?" aceasta a
fost ultima întrebare din ultimul său interviu. - "Să mă mântuiesc,
răspunde părintele; să nu mă chinuie Dumnezeu prea mult cu slăbiciunea de acum.
Să-mi fie în preajmă mereu". (Costion Nicolescu, art. cit., p. 190).
În noaptea
de 5/6 octombrie 1993, Luceafărul teologiei noastre şi-a săvârşit călătoria.
N-am ajuns
încă în ostrovul Sfântului Lazăr de la mănăstirea Cernica, acolo unde odihneşte
Profesorul care ne-a slavoslovit Dogmatica în anii studenţiei, dar îmi închipui
că pe crucea, sub care aşteaptă învierea, scrie: „Aduceţi-vă aminte de mai-
marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare
aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa". (Evrei 13, 7).
Veşnica lui pomenire!
Note
* Rugul Aprins a fost o mişcare
filocalică, cu centrul la mănăstirea Antim, din Bucureşti, sub forma unui
cenaclu cultural-duhovnicesc, iniţiat în anul 1940, de poetul SanduTudor,
Daniil ieroschimonahul în călugărie. Membrii acestuia s-au întrunit cu oarecare
regularitate, pentru convorbiri duhovniceşti la mănăstirile Cernica şi Antim,
până în anul 1958, când au fost arestaţi. Numele cenaclului era inspirat din
Imnul acatist Rugul Aprins, scris de poet în cinstea Maicii Domnului, Rugul Aprins şi Nears de focul întrupării lui Dumnezeu, asemeni oricărui suflet
care primeşte înlăuntru său Cuvântul Vieţii. Intre membrii cenaclului s-au
numărat, în timp, mai multe personalităţi ale vieţii culturale şi bisericeşti,
influenţate de revista Gândirea,
editată de Nichifor Crainic (1889 | 1972), poetul inspiratei sintagme Bobul de grâu cu faţa lui Hristos. Iată
câteva nume cu rezonanţă: proin-mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea (p. 33) ieromonahii: Ioan cel Străin, (Ivan
Kulîghin, călugăr rus), Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Andrei Scrima,
Bartolomeu-Valeriu Anania şi Grigorie Băbuş; profesorii Alexandru Mironescu şi
Alexandru Elian; scriitorii Ion Marin Sadoveanu şi Vasile Voiculescu; teologii
Octav Onicescu, Haralambie Cojocaru şi monahul Antonie Plămădeală, mitropolitul
de astăzi al Ardealului.
începând din
anul 1947, la cenaclul de la Antim participă şi noul titular al catedrei de
Ascetică şi Mistică, create de Nichifor Crainic la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, părintele Dumitru Stăniloae, alungat de la Academia Andreiană din
Sibiu, în urma unor intrigi colegiale. Prin arestarea lui Nichifor Crainic, în
1946, catedra rămăsese vacantă şi fusese suplinită de arhimandritul Benedict
Ghiuş, asistent universitar şi ipopsifiul scaunului episcopal de Hotin. Tot el
l-a introdus pe părintele Stăniloae la cenaclu. Sufletul mişcării filocalice de
la Antim, scriitorul Sandu Tudor, s-a călugărit la Cernica, cu numele de Agaton,
apoi, ca ieroschimonahul Daniil, şi-a întemeiat o mică obşte la schitul Rarău,
pe care a condus-o ca stareţ, până la arestarea sa, în 1958. Atunci obştea s-a
împrăştiat. Ieroschimonahul Daniil şi-a săvârşit călătoria în puşcăria de la
Aiud şi a fost îngropat în Cimitirul Săracilor. Ne-a rămas de la el o triadă de
acatiste: Acatistul Rugului Aprins,
Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul şi Acatistul
Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, toate remarcabile prin poezia
duhovnicească a textului.
Membrii
cenaclului au fost arestaţi la 5 septembrie 1958, sub pretextul complotării
împotriva ordinii de stat şi în urma procesului din 4 noiembrie, acelaşi an, au
primit condamnări diferite, unii rămânând în închisoare până la decretul de
eliberare a deţinuţilor politici, din anul 1964.
Părintele
Stăniloae, cel care în anul 1945, scrisese în apărarea lui Nichifor Crainic,
articolul: Profesorul Nichifor Crainic -
un atlet contemporan al lui Iisus Hristos, publicat în Telegraful Român, a stat în închisoare până la începutul anului
1963, când a fost eliberat la intervenţia preşedintelui Comisiei Credinţă şi
Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Dr. Lukas Fischer. Acesta
vizitase, în toamna anului 1962, Biserica Ortodoxă Română, membră a Consiliului
din anul 1961, şi a exprimat Departamentului de Culte dorinţa expresă de a-1
întâlni pe teologul Dumitru Stăniloae. Aşa a ajuns părintele în acea încăpere
din incinta Antimului, unde aşteptând să-i crească părul tuns în puşcărie,
scria pentru reviste, cuprins de febra Duhului Sfânt, spre marea uimire a
ieromonahului Bartolomeu Anania, arhiepiscopul de astăzi al Clujului.
* Ieroschimonahul Daniil Tudor (1896 † 1962)
s-a născut în Bucureşti, într-o familie de oameni învăţaţi şi iubitori de
Hristos, Alexandru şi Sofia, dobândind din tinereţe o aleasă cultură şi
educaţie religioasă. Avea încă şi darul scrisului, compunând imnuri către Maica
Domnului şi Sfânta Treime, dintre care cel mai iubit de credincioşi este Acatistul Rugului Aprins, plin de
dulceaţă duhovnicească. In anul 1945 a întemeiat un aşezământ de înnoire
filocalică la Mănăstirea Antim din Bucureşti, intitulat Rugul Aprins, care a adunat în jurul său numeroşi teologi,
scriitori, călugări şi iubitori de Hristos. în anul 1948 a intrat în viaţa
monahală la Schitul Crasna, primind la călugărie numele de Agaton. Apoi a fost
hirotonit ieromonah de către mitropolitul Firmilian al Olteniei. între anii
1949-1952, s-a nevoit în obştea Mănăstirii Antim. între anii 1952- 1953, s-a
închinoviat la Mănăstirea Sihăstria, îmbrăcând marele şi îngerescul chip al
schimniciei, primind numele de Daniil. Era un mare lucrător şi dascăl al
rugăciunii lui Iisus, îndemnând pe mulţi, călugări şi mireni, să înveţe această
înaltă rugăciune (p. 34) duhovnicească. Apoi
a intrat în obştea Mănăstirii Slatina, povăţuită de arhimandritul
duhovnicească. Apoi a intrat în obştea Mănăstirii Slatina, povăţuită de
arhimandritul Cleopa Ilie și fost numit egumen al Schitului Rarău, care
aparținea de această mănăstire voievodală. Timp de patru ani , cât a fost egumen,
a înfloritduhovnicește acest schit, mângâind şi învăţând, atât pe călugări, cât
şi pe credincioşii care ajungeau pana aici.
În anul 1958
a fost arestat şi închis la Aiud, cea mai grea închisoare din România. Aici a
suferit ieroschimonahul Daniil patru ani de zile, răbdând multe bătăi,
suferinţe, foame şi umilinţe de tot felul. Insă, fiind întărit cu neîncetata
rugăciune a inimii, pe care o practica de mulţi ani, şi cugetând la Crucea lui
Hristos şi la pătimirea sfinţilor , răbda toate cu bărbăţie şi nădejdea
mântuirii, îndemnând şi mângâind pe fraţii săi de suferinţă. închisoarea a fost
cea mai înaltă şcoală de pocăinţă şi de creştere duhovnicească. în luna
noiembrie 1962, cuviosul Daniil, fiind bolnav şi simţindu-şi aproape obştescul
sfârşit, s-a mărturisit în taină la un preot, apoi s-a împărtăşit cu Trupul şi
Sângele Domnului, aduse prin minune dumnezeiască de unul din gardieni, şi aşa
şi-a dat duhul cu pace în mâinile lui Hristos, în adânc de smerenie şi cu chip
luminat. Trupul său a fost îngropat în cimitirul comun al închisorii, împreună
cu alte zeci de mii de creştini condamnaţi la moarte, fără să se ştie până
astăzi unde se află mormântul lui.
Doamne,
numără în ceata sfinţilor Tăi pe ieroschimonahul Daniil şi pe toţi
mărturisitorii ortodocşi, care au pătimit pentru numele Tău!
Pr. dr. Matei CorugăBiserica „Sf.
Vasile" - Tătăraşi, Iaşi (p. 35)